„Romanul adolescentului miop” / Mircea Eliade

Unele carti citite in timpul scolii, recunosc le-am rasfoit doar de dragul programului de studii. Nu le intelegeam cu adevarat valoarea, nu le simteam si nu ma oglindeam in ele. Programele la literatura romana sunt obligatorii, ca spoturile publicitare in timpul unui film.

Unii autori sunt umbriti de sabloanele traditionale, iar in timp pierdem orice interes legat de scriitori romani, indepartandu-ne de autentic si natural, preferand traducerile si preluarile.

L-am neglijat pe Eliade, pe vremea liceului. Mi se baga pe gat altceva, efectiv. Iar acum, cand nu mai am de pregatit temele de conversatie la franceza sau nu am de rugumat formulele interminabile la fizica, l-am redescoperit pe Eliade.

Primul sau roman, autobiografic este despre anii de liceu – un adolescentului miop – ochelarist, frustrat, complexat, urat, speriat de fete si un rebel devorator de carti. Nu este, insa un tocilar.  Neglijeaza programa scolara si materiile care nu-I plac. De aceea este luat drept incapabil si lenes de profesori si parinti si lipsit de atentie din partea fetelor. Intr-o buna zi, lucrurile se vor schimba, insista eroul. Si asta pentru ca cu ajutorul acestui prim roman, liceanul Eliade spera sa ajunga celebru, iar chinurile sale launtrice vor capata un sens final, eroic, incoronat.

Scopul real, insa al tanarului Eliade  este autocunoasterea, nu prin imitarea modelelor straine, ci prin cautarea drumurior nebatatorite, invingerea slabiciunilor, asceza, vointa, constructia personalitatii si descoperirea de sine.

Manasrda casei sale, locul unde se petrece cea mai mare parte a romanului, este plina de carti pe care le devoreaza cu un apetit animalic, aproape bolnav, aproape fizic. Aici petrece timpul cu prietenii sai, disputand scrierile autorilor preferati, analizand zbaterile adolescentei si destainuind mugurii poftelor erotice.

Mansarda e un loc de refugiului adolescentului miop, din fata lumii exteriore ostile, din fata ordinarului si trupescului. Locul unde se desfasoara luptele interioare, calirea intelectului si cristalizarea geniului viitorului romancier.

“Docotorul”, cum era numit de cercul sau de prieteni creste impreuna cu jurnalul sau, ii elibereaza gandurile si-i dezgoleste talentul indubitabil.

Un roman sincer, autentic, naiv si contradictoriu, ca sentimentele unui licean. Aproape aceleasi emotii pe care le traisem pe vremea adolescentei mele la fel de miope. Mai jos sunt doar cateva fragmente, in care, probabil, m-am regasit.

≈≈≈≈≈≈≈≈

Amintirile sunt icoanele timpului pierdut.”

“Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?”

“Dar e atât de dureros şi greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulţi, fericirea ajunge chiar un sens dat existenţei. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată şi stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea.”

“Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroase, şi lăsat iar în suflet, şi iară înălţat. Şi nu ştiu nimic altceva, şi nimic nu înţeleg.”

“Am plâns. Când am pus cartea pe raft, am râs. Am râs de mine. Încă mai sunt sensibil şi visător.”

“Dacă sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-aş putea cunoaşte pe cel adevărat?”

“Cărţile te silesc să-ţi pierzi inteligent timpul. Şi, totuşi, această pierdere inteligentă nu e mai puţin absurdă, prin faptul că te consumă şi te înstreinează.”

“În prudenţă stă fericirea.”

“Am ieşit din mine ca să păşesc mai departe.”

“Eu stiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic incerc sa ma ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru ca, altminteri, n-asi fi acum intristat. N-am nici un motiv sa fiu intristat.”

‘Voiam sa par linistit, ca sa nu se spuna ca invidiez pe cei cativa neghiobi incoronati. Dar, inconjurandu-ma premiantii, simteam ca imi slabesc puterile. Uram pe acei adolescenti cu fruntile inguste, inculti si impersonali, care isi invata lectiile, se duc la cinematograf si se masturbeaza in fiecare noapte.’

“E foarte usor sa spui: “ Cunoaste-te pe tine insuti!”  Dar as vrea sa-l stiu pe acela care a priceput ceva cand a incercat sa se cunoasca pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge ceea ce e firesc in sufletul meu de ceea ce nu exista decat prin imaginatie”.

“Dar, in toamnele reci si umede, cat sunt de fericit in singuratate…Privesc in jarul sobei de zid si gandesc: poate, la toamna, nu voi mai privi singur jaratecul si nu voi mai asculta singur vantul… Apoi rad si imi spun: de cate toamne nu gandesc acelasi lucru?… Dar parca eu nu stiu ca atunci cand musc buzele ca sa nu plang si imi sterg lacrimile in fata jarulu, pe furis, mangaindu-l cu dorurile mele?…”

Sufletul meu e aspru. Vointa mea e absurda, dar e o vointa trainica, formidabila, care apasa si inabusa totul in calea sa. […] Hotarat ca o stanca, incruntat, cu ochii inclestati de tinta, cu buzele strivite de furie, cu pumnii stransi gata de a se pravali si a-mi indurera carnea. Asa trebuie sa fiu eu. Pentru ca asa vreau eu, […] singurul mascul in turma de adolescenti slabanogi.”

“ Trebuie sa lupt mereu, trebuie sa ma apar impotriva sufletului meu, pe care nu-l cunosc si care mi se dezvaluie la rastimpuri, contradictoriu. Niciodata nu mi-am gasit sufletul acelasi. In fiecare zi, altul.”

“ Amandoi, in adancurile sufletelor noastre, suntem authentic sentimentali. Amandoi intelegem aceasta. Si – cunoscand rana – ne straduim sa o ascundem.”

“Copilarie inveninata de furie ascunsa, de invidie pe cei cu chip frumos, de ura pe cei bogati si puternici, si fericiti. Adolescenta chinuita de miopie si de obsesii cerebrale, roasa de nebunesti ambitii, biciuita de neputinta, consumata in plans, pe care nu l-a auzit nimeni si nu l-a banuit nimeni, si nu l-a mangaiat nimeni.’

“ M-au lasat sa pasesc inainte, singur. Unii ma privesc cu neincredere. Si eu m-am inchis tot mai mult in mine. Si n-am gasit nici un suflet prieten, prieten cu adevarat. Dar aceasta nu trebuie sa ma indurereze. Eu am sa raman mereu tot mai singur. Nu e bine asa? Si nu am vrut chiar eu aceasta?”

“ Ceasurile triste sunt trecatoare. Le indepartez cu vointa sau le indeparteaza viata din mine. Simt clocotind in vine, in piept, la tample, viata. O viata pe care nici unul dintre tovarasii mei nu o simte. O viata care creste si se tulbura, si spumega, si se infierbanta, si creste, si ameninta, si zguduie temeliile fapturii mele.”

“ simt ca imi lipseste ceva adanc, masiv, sigur, intim – cu care sa ma contopesc – de ani. Acum, asi fi avut un tovaras. Dar ma aflu singur, sub arsita unor indoieli ce-mi sfasie sufletul si-mi imprastie vrerile.”

“mi-era teama de ea, si o doream. Surprinzandu-ma dorind-o, eram umilit, ma mustram, ma insultam. Treceau cateva ceasuri si iar ma descopeream asteptand-o.”

“celor care n-au indurate niciodata lupta pentru implinirea unei absurditati li se pare nebunie orice le depaseste slabiciunea si mediocritatea”

o femeie, oricat ar fi de superioara, daca nu se ataseaza de o constiinta masculine cu care sa comunice, luand si daruind, piere. Mediocritatea biruieste intotdeauna asupra unei femei singure.”

casnicia e cel mai perfect fapt omenesc, cand e concretizarea permanenta si vie a unei fericiri etice. Si e cel mai dezgustator cand se infaptuieste prin lasitatea unuia dintre soti.”

“ Am cel mai sincer dispret pentru amant, care culege resturile ( a fost altul inainte lui, nu?…) si profita de inexperiența sexuala a sotului, sarman functionar grabit sa adoarma dupa o singura si pripita imbratisare…Am acelasi dispret pentru sot, care-si cauta sotie ca sa poata avea un apartament luxos, mancare calda si copii. Oameni care nu tresar rostind: acesta e copilul meu…”

“ Nu mă înspăimîntă nimic. Viața ma ațîță ca o primavară perversă. Nu voi lăsa sa scape nimic din cele ce mi-a făgăduit. In fiecare dimineață, voi renaște. In fiecare noapte, mă voi dărui…”

Anunțuri

Omu’ cu inimioara gri

– Felicitari! Ti-ai schimbat statusu’ pe FB.

– Mi-am schimbat CARACTERELE. ACUM SCRIU MAI EXPRESIV.

Omu’ e-o fiinta sociabila si prin urmare are nevoie de comunicare. Zilnica, constanta, suficient de oxigenata si sarata tot suficient de’.  Are nevoie de ea, la fel ca de un dejuno-pranzo-cina,  de proteina zilnica. comunicare de tip fast food – repede, gustoasa, hipercalorica, semipreparata si semiprofunda. Usor de gatit si de incalzit. In mare parte suntem dependenti de acest schimb de cuvinte deglutibile, comune si spuse pe-nteleselea. Prajite in sos de gand  pe ambele parti ale si-la-be-lor. Si asta pentru ca omu’ e-o fiinta cu caracter sociabil. Constant.

In lipsa unei portii zilnice, cuvintele nenascute de gura, mor inecate in  compotul din cap. Apasator compot, ca o ploaie de hematoame intracerebrale, colorate in culori bacoviene.  modul prin care apar unele complexe, lamentatiisi frustrari.

De aceea, uneori  omu’ gusta din momeala paginilor de socializare. Uneori chiar tot mai des gusta,  uneori se mai si ineaca in likeuri, alteori expectoreaza declaratii, inghite in sec comentarii acide la minunateniile postate cu grija sau fara si se mira cum de a ajuns sa-si indrageasca mai mult prietenii virtuali decat pe cei palpabili.

Omu’ e visator. Constant. Deloc naiv – nativ chiar. Iar cand are emotii omu’, pentru ca in mare parte e totusi o fiinta sociabila si le exprima direct sau indirect. Demonstrativ sau natural. Pe o pagina de facebook, pe un blog, printre cuvintele unui sms sau pe un biletel prins de un buchet de toporasi. O va face in mod sigur, odata si odata. pentru ca e om si pentru ca e o fiinta sociabila.

– Hey, ai o inimioara? deci, esti intr-o relatie? ICan’tBelieveMyEyes

– Yes, u can.

– Like?

– Like no one else.