2.

ciudate fiinte sunt batraneii. ei ma induioseaza uneori pana la lacrimi, iar alteori imi dau fiori de scarba. dar de obicei nu-i bag in seama. stiu ca am sa ajung ca ei si lumea o sa priveasca prin mine, sau se vor uita ca la o carne rasuflata si-mputita. daca nu-s ai nostrii, ii toleram repezit si cu dispret. daca is ai nostrii, ii toleram repezit si cu ingaduinta. dar batranii tot batrani raman, pe cand noi suntem oameni importanti, cu vieti grandioase de trait. si de irosit.

***
„dragostea in vremea holerei” – cartea asta mi-a dat stari de voma. probabil nu am inteles-o, avand in vedere ca toate lumea a ramas incantata de ea (inclusiv tudor chirila), sau sunt eu mai speciala. stiti momentul ala de la sfarsit cand cei 2 fac dragoste? va imaginati 2 batranei facand amor? unii ar spune ah, dar ce frumos; eu zic ca e penibil. am vazut aceasta imagine prin ochii lui florentino, care descria sanii lasati, carnea flasca a babutei si mirosul specific batranetii. mi-am dat seama ca majoritatea oamenilor nu mai intretin relatii intime dupa o anumite varsta nu pentru faptul ca nu se mai iubesc, nu se vor, sau nu mai sunt in stare, ci din simpla pudicitate. femeile in special, vor sa se simta dorite, de aia cu timpul le vine greu sa se dezbrace in fata barbatilor. in fine, asa e toata cartea; iti arunca-n fata, sub forma de scuipat cu flegma, viitorul ce ne asteapta pe toti, cu ajutorul si mila lui dumnezeu. per ansamblu insa, frumoasa poveste de iubire. ce nu?

***

la muzeul pushkin din moscova, in cladirea dedicata temporar schitelor ale lui picasso si dali, 2 batranei lucreaza la „dulap”. eu cred ca oamenii aia au de zis mai multe decat toate mazgalelile lui picasso la un loc. vroiam sa aflu un pic din realitatea lor si am pus pe cineva sa-i intrebe daca sunt casatoriti. babuta a rosit vizibil si ne-a confesat ca abia se cunosc, au inceput a lucra nu demult impreuna. am stanjenit-o cu intrebarea noastra, dar am depistat femeia din ea care a fost receptiva si ne-a privit cu un soi de cochetarie. deci orice babuta e inca femeie, si orice mosnegel e inca barbat.

***
astazi in lift am urcat cu o batranica care abia se misca. am asteptat rabdatoare vreo 20 de secunde cu usa deschisa, pana a urcat 3 scari in cruce. e senila, mi-am zis. m-a intrebat etajul, i-am spus: 10. ea oprea la 7. cand a ajuns la destinatie i-am dat binete si mi-a raspuns: calatorie placuta pana la 10. am zambit sincer si m-am dojenit pt ca am crezut-o dusa. batrana asta cu ani grei in spate avea umor.

***
as zice ceva si de bunicul, insa e prea mult de scris. cert e ca eu am fost prea mica sau ingnoranta ca sa-i cer mai mult decat un pumn de cireste, ciucalate sau faguri cu miere. nu am putut sa-i cer povestea vietii lui care, credeti-ma, a fost impresionanta. asta o stiu din cele ce-mi mai spune mama uneori, insa lipsesc prea multe verigi ca sa incheg toata informatia intr-un fir logic. cu toate asta, el m-a invatat cea mai de pret lectie de viata, fara sa o stie. i-a spus mamei: vika, obshenia ato tovar, i ea zaplaciu za neo bolishe vsevo na svete. vika e acuma o femeie care a reusit foarte multe in viata, si de fiecare data imi spune cat e de important sa poti comunica cu oamenii, pentru ca asta este primul pas spre sufletele lor.

eu zic sa le zambim batranilor. ei sunt mai prezenti decat credem.

(…)

1.

Candva cartea a fost pentru mine parinte, mentor si prieten. acuma, e ca o veche iubire la care revin tot mai rar si mai rar. incet, dar sigur, renunt si la scriitorii preferati. de fapt e doar unul. mereu zic: „e doar unul, deocamdata„, insa stiu ca e pentru totdeauna. am hotarat insa sa nu-i mai citesc cartile, desi mai are cateva care ar putea sa ma intereseze. pur si simplu ma lepad. ma lepad de Eliade.

***
Relatia mea cu el a fost una fireasca (mie); il iubeam si il detestam in acelasi timp. aveam senzatia ca acest Eliade s-a teloporatat in viitor, a desfacut sufletul meu de adolescenta, a tras cu ochiul si mi-a dedicat mici franturi din cartile sale. cred asta in continuare, desi toti cei care-l citesc pe Eliade, pretind la fel. ma apuca un soi de ciuda pe acesti oameni, si imi spun mereu, cu o ingamfare ce-o tin in mine, ca ei sunt departe de adevarul lui Eliade. lasa-i sa se minta, el este al meu.

***
Am riscat cu Eliade. i-am citit prea multe carti si totusi a iesit invingator. de fiecare data aveam o frica sa nu fie asta ultima carte, pentru ca finalmente toti m-au dezamagit. el este unicul scriitor care mai lasa un vid in mine ce trebuie umplut cu o carte, doua. daca am sa o fac, ma tem ca voi ajunge la suprasaturatie.

***
Ma las de Eliade pentru ca el a fost scriitorul adolescentei mele, iar eu deja sunt mare. probabil aceasta decizie este unica care imi confirma maturitatea, iar asta pentru ca numai atunci cand esti mare poti renunta constient la oameni si lucruri inca dragi. nu vreau sa mai fortez lucrurile, trebuie sa respir in voie lipsa lui Eliade, si am sa o fac multumita.

(…)

De (n)ori.

Nori

Le alungi,

Facand-mi semn

De pe tarmul tau plin de taceri.

Speri

Sa te prind

Ca pe-o umbra de vant

Neatinsa comoara a regelui orb,

Incaruntit

de aproape o mie si una de ori

Pana-n zori asteptand un ravas de pe celalat mal

Al salbaticului si nentelesului om-ocean.

Prinzi

In lemnul unei oglinzi

Un sirag de cuvinte scrise din mers

O licarire de dor, de neasteptari cand

Acele ceasului merg pe invers.

Bun venit!

In palatul unui nebun somnambul cersetor

De minuni, de sursuri, de mangaieri.

Numai ieri,

Stii cate stele ti-am prins

In parul tau lung

Cat o raza-nghetata la streasina muntelui-om?

Numai ieri

Cand deschisem fereastra,

m-a atins un nor-calator,

ce mirosea a femeia de pe celalalt

tarm de taceri.


imagine: „Fauna in La Mancha”/ Vladimir Kush

Cafea cu aromă de primăvară.

Au dat in floare copacii din gradina mea. Inflorisera mai devreme de a 31-a primavara.

Absorbindu-le mirosul suav al proaspetei inverziri si adulmecand fiecare raza de soare nascuta sub frunzele lor, gust frenetic din dimineata de martie. Gust din fericita clipa, ireversibila stare, emotia vie si naturala pe care o simti la prima inghitura de cafea din cana scufundata in palme ; gust din bucuria unei treziri langa respiratia ei.

Nu stiam ce vise sunt dincolo de acele pleoape, intuiam doar ca nu mai sunt vise. Intuiam dupa surasul ei incredibil de dulce si lin, prin care imi imbatase toate celulule mintii.

Prin geamul mansardei am prins primele raze ale diminetii. Deasupra se inaltau crengile pinilor somnorosi. Unde oare isi intind bratele lor, cand lumina e chiar langa mine?
Vedeam cum vantul dezleaga fluturii neastamparati, gonindu-i fara mila printre crengile in flori. Aroma pomului imi dezlipise plamanii de suflet.


Sunt un nor de cuvinte si muzica, invelit intr-o coarja de carne vie.

Sunt prizonerul unei gradini, in care nu patrunde timpul si distanta.

Toate intrebarile si raspunsurile se dizolva tumultos in cana mea de cafea.

Primavara si-a descaltat papucii si a venit tiptil spre mine. Imi acoperise ochii si m-a pus sa-i ghicesc numele:

– “Tu?”, o intrebasem.

– “Eu”, imi soptise.

✱✱✱

Eurovizionul se amână.

In loc de intro, ca la orice piesa de altfel. Aceasta postare nu are nici o tenta analitica profesionista, nici un repros si nici un gram de frustrare.

Intr-un concert, spectacol, festival cel care iese in scena trebuie sa invete doua reguli de aur: prima  – in fata peretilor sufletului tau, mai sunt si alti pereti – ai publicului, poate mult mai duri si de nepatruns decat ai tai. A 2-a – invata-te sa pasesti mai intai dincolo de tine, pentru a razbate prin zidurile celor ce se afla in afara scenei.

Am gustat din finala nationala a Eurovizionului. Am avut asteptari? Da, desi de cu totul alta natura lotereica. Speram sa ajunga mesajul nostru, cum spera cu siguranta orice artist din scena. Nu tinteam spre Baku, tinteam spre inimile celor care dincolo de acest perete invizibil bateau asincron. Pentru ca intr-un fel, probabil eram un soi de intrusi, outsideri de departe, care indraznise  sa cante in limba romana, care nu stralucesc la nivel vocal si care nu prea stiu sa dea din muschii fesieri asa cum cere legea show-bizului, care nu investisera in decor si nu starnise scandaluri in afara concursului.

Orice artist, aflat in mijlocul scenei poate simti ostilitatea publicului. E firesc si natural, pentru ca trebuie sa demonstreze spectatorului  ca anume el si nu cel din sala isi merita locusorul la microfon.  Aceasta ostilitate este prezenta atat timp, cat nu va fi capabil sa-si dirijeze emotiile si sa reuseasca sa dezlege urechile celor din sala.

Bateau palmele, auzeam vocile de incurajare inainte si dupa show. Camerele de luat vederi fugeau de ici-colo. Publicul s-a dezghetat la prima flacara.  Simteam ca trecusem dincolo de scena. Reactionau. Aplaudau. Zambeau.

Zambisem si eu, cand vazusem notele de pe tabela de marcaj, inclusiv a celor din juriu:  locul 15. Mi-am dat seama atunci, ca ceva imi scapase. Ceva inexplicabil de simplu. Inca o regula?  Regula #3 : „Nu trebuie sa vrei sa placi publicului, trebuie sa-ti placa de tine asa cum esti.”

Ma gandisem la inutilitatea costumelor bizare, la pregatirile lungi, la micile asteptari si la marile sperante. Nu-mi placuse de mine atunci. Si asta e, probabil lectia cea mai importanta invatata dupa Eurovision – sa stii exact cum nu vrei sa fii.

Iar restul vine de la sine, orice ar zice altii, vorba lui Nicu Tarna – “e lumea mai rea sau mai buna, sa nu ne-ntristeze deloc. ce are de zis las’ sa spuna.”

PS: Eurovizionul se amana, venim fara stire. (de aceasta data)

„Nuntă în Cer” / Mircea Eliade

Revin la Mircea Eliade, ori de cate ori cartile citite de alti autori imi sunt insuficiente, incapabile de a-mi potoli setea de lectura. Scrierile lui intr-adevar pot fi un izvor nesecat de trairi, o incursiune prin maruntaiele sufetului nostru, randuri iscusit aranjate in splendide analize ale elementelor chimice, inexplicabilelor forme si dimensiuni ale dragostei. Si pentru ca azi se implinesc 105 ani de la nasterea scriitorului, vin cu o recomandare de carte. Un roman, pe care la randul sau, persoana draga m-a indemnat sa-l citesc si inevitabil s-o regasesc printre randurile operei. O fraza intamplatoare, o metafora cu gust, un gest scapt, o licarire sau din contra o furtuna de emotii – toate le vedem in oglinda cartilor pe care le citim.

„Nuntă in cer”,  un roman de dragoste fascinant, despre imposibilitate comunicarii intr-un cuplu, despre incercarea disperata de a gasi implinirea sufleteasca prin intermediul femeii. Subiectul  incepe intr-o cabana, la munte, unde doi barbati intalniti la vanatoare vorbesc despre ‘marea dragoste”, care le-a schimbat definitiv cursul vietii si care in final se dovedeste a fi una si aceeasi femeie. Doua povestiri, confesiuni, aminiti depanate de cei doi tovarasi de vanatoare, figuri diferite, intruchipari distincte ale masculinitatii Andrei Mavrodin si Barbu Hasnas.

Scris in 1938, in timp ce se afla in lagarul de la Miercurea Ciuc, inchis pentru ca refuzase sa se desolidarizeze public de Miscarea legionara, romanul este o evadare o nocturna dincolo de celula, dincolo de spatiul-timp al vremurilor instabile de pe-atunci.

Nu am sa doau o sinteza literara sau o descriere a firului narativ.

Va indemn sa-l descoperiti singuri pe Eliade, caruia ii reuseste asemenea unui chirurg iscusit sa deschida carapacea sufletului si sa analizeze cu lupa toate desisurile trairilor interioare.

Mai jos am doar cateva fragmente din acest splendid roman. Lectura placuta.

 ღღღ

„Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înţeles şi prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor.”

“… orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, pînă la descompunerea finală.. ”

„…m-a impresionat o foarte uşoară oboseală în priviri. Nu era oboseala zilei, nici strivirea pe care ţi-o lasă o boală lungă sau o serie de excese, ci oboseala aceea aproape ironică pe care o imprimă cu timpul inteligenţa feminină”.

“Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.” 

„Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor: să nu aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.  Dar se întâmplă în viaţa oricărui bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci. Parcă ar începe un fir nou, o deşteptare în altă parte: pătrundere misterioasă, şi totuşi firească, într-un văzduh necunoscut.”

„Dar dragostea a venit mai târziu, dragostea a început de-abia după ce vraja aceea izbutise să ne izoleze şi să ne topească unul într-altul.  Pentru că, fireşte, unirea trupurilor noastre s-a pecetluit în acea clipă suspendată, când am cules-o întreagă, cuprinzându-i numai palma… Nici măcar nu o strângeam : o păstram pur şi simplu, înghiţită în palma mea…”

„Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contemplarea iubitei: să ştii cum să-i priveşti ochii. Uneori privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, şi mai grav, fac ochii opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalţ colorat…”

„Stangaciile, ca si timiditatea au un farmec discret prin surprizele pe care le provoaca, prin panica naiva care o raspandesc.”

„Unii spun că sunt femei pe care, întâlnindu-le, eşti sigur dintr-o singură privire că ascund o mare taină, reală, fără nimic bovaric în ea. Şi se mai spune, de asemenea, că sunt femei în sufletul cărora citeşti într-o singură clipă; limpezi, senine ca fundul unei ape de munte.”

„De obicei, dupa cea dintai intalnire cu o femeie, la inceputul unei legaturi, simteam aprig nevoia de a ramane cat mai repede singur, ca sa ma regasesc, sa-mi recapat luciditatea. Cred ca asta se intampla in general cu orice barbat in asemenea imprejurari. Fiecare dintre noi, descatusandu-se din farmecul celei dintai cunoasteri a femeii, isi cucereste singuratatea cu un gest brutal: fie aprinzandu-si o tigara, fie fredonand o arie sau incepand o conversatie oarecare sau pur si simplu plecand de langa ea.”

„rareori cred ca se degradeaza mai penibil un barbat ca intr-o criza absurda de gelozie. Fiecare dintre noi am cunoscut, fireste, chinuirle acestea fara sens, alimentate pana la extenuarea finala de cea mai dezlantuita si desfranata imaginatie.”

„Am avut atunci revelaţia adevăratului înţeles al strigătului : a mea – al meu ! Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni.”

„Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi. „

 „Dar cel care a cunoscut, ca mine, desavarsita integrare, unirea aceea de neinteles pentru expe­rienta si mintea omeneasca, stie ca de la un anumit nivel viata nu mai are sfarsit, ca omul moare pentru ca e singur, e despartit, despicat in doua, dar ca printr-o mare imbratisare se regaseste pe sine intr-o fiinta cosmica, autonoma si eterna…”

‎”De altfel, cred ca nicio creatie artistica nu e cu putinta intr-o stare de plenitudine si euforie. Trebuie sa simti in toata fiinta ta o lipsa, o absenta care te macina, fiindca aceasta isi cauta implinirea in actul creatiei

„Cine nu stie, de altfel, ca in dragoste nici o certitudine nu e definitiva, ca lucrul acela elementar – sentimentul ca esti iubit – trebuie necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura greseala surpa totul in nebunie si dezgust.

„De-abia dupa ce mi-am dat seama ca Lena nu-mi mai apartine, am inteles ca viata mea a ratat intr-un lamentabil naufragiu. Sentimentul acesta dumneata nu-l poti intui: sentimentul propriului tau naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai tarziu in viata, in jurul varstei de 40 de ani, cand inca te mai poti pacali cu iluzia ca tineretea nu e sfarsita, ca undeva trebuie sa existe o posibilitate de scapare. Si tocmai iluzia aceasta ca ar fi timp sa faci ceva, ca sta in putinta ta sa evadezi din mizerie si desartaciune, nutreste sentimentul ratarii si al naufragiului. Daca ai fi batran, poate ca nu te-ai mai plange de hotararile destinului. Dar ti se pare ca ceva mai poate fi inca salvat, si neputinta de-a salva, paralizarea oricarei initiative, te zdrobeste…” 

“ Cu o asemenea dragoste nu te intalnesti decat o singura data in viata . cum spuneai prea bine, asta apartine intr-un anumit fel miracolului, de aceea si apare, poate , atat de intamplator, intr-o serie de evenimente cu desavarsire frivole si nesemnificative… Sta in putinta noastra sa realizam acest miracol. Dar ne dam seama prea tarziu de el, ne dam intodeauna seama prea tarziu…”

*ARDE

I

Pe rosu treci

Si nu cedezi la neuroni,

Accelerezi,

Ai grija sa nu ne adormi.

Ma ametesti

Pe buze ti-a ramas venin,

Nu te mai prind, nu ma abtin, la un suspin iau foc.

 

RF:

Arde!

De vina – tu, de vina – ea.

Rupe!

Salveaza tot ce poti salva.

Arde!

Aprinde noapte-n viata ta

Rupe!

Doar asa mai poti schimba.

 

II

Iar depasesti

Viteze supersonice,

Prioritati ai

Si semne lasi platonice.

Stii ce-mi doresc?

Natura ta salbatica

Nu vreau s-astept, nu pot sa cred, nu vreau sa iert!

// Inspir, expir. Mai poti schimba, da? Da!