In loc de intro, ca la orice piesa de altfel. Aceasta postare nu are nici o tenta analitica profesionista, nici un repros si nici un gram de frustrare.
Intr-un concert, spectacol, festival cel care iese in scena trebuie sa invete doua reguli de aur: prima – in fata peretilor sufletului tau, mai sunt si alti pereti – ai publicului, poate mult mai duri si de nepatruns decat ai tai. A 2-a – invata-te sa pasesti mai intai dincolo de tine, pentru a razbate prin zidurile celor ce se afla in afara scenei.
Am gustat din finala nationala a Eurovizionului. Am avut asteptari? Da, desi de cu totul alta natura lotereica. Speram sa ajunga mesajul nostru, cum spera cu siguranta orice artist din scena. Nu tinteam spre Baku, tinteam spre inimile celor care dincolo de acest perete invizibil bateau asincron. Pentru ca intr-un fel, probabil eram un soi de intrusi, outsideri de departe, care indraznise sa cante in limba romana, care nu stralucesc la nivel vocal si care nu prea stiu sa dea din muschii fesieri asa cum cere legea show-bizului, care nu investisera in decor si nu starnise scandaluri in afara concursului.
Orice artist, aflat in mijlocul scenei poate simti ostilitatea publicului. E firesc si natural, pentru ca trebuie sa demonstreze spectatorului ca anume el si nu cel din sala isi merita locusorul la microfon. Aceasta ostilitate este prezenta atat timp, cat nu va fi capabil sa-si dirijeze emotiile si sa reuseasca sa dezlege urechile celor din sala.
Bateau palmele, auzeam vocile de incurajare inainte si dupa show. Camerele de luat vederi fugeau de ici-colo. Publicul s-a dezghetat la prima flacara. Simteam ca trecusem dincolo de scena. Reactionau. Aplaudau. Zambeau.
Zambisem si eu, cand vazusem notele de pe tabela de marcaj, inclusiv a celor din juriu: locul 15. Mi-am dat seama atunci, ca ceva imi scapase. Ceva inexplicabil de simplu. Inca o regula? Regula #3 : „Nu trebuie sa vrei sa placi publicului, trebuie sa-ti placa de tine asa cum esti.”
Ma gandisem la inutilitatea costumelor bizare, la pregatirile lungi, la micile asteptari si la marile sperante. Nu-mi placuse de mine atunci. Si asta e, probabil lectia cea mai importanta invatata dupa Eurovision – sa stii exact cum nu vrei sa fii.
Iar restul vine de la sine, orice ar zice altii, vorba lui Nicu Tarna – “e lumea mai rea sau mai buna, sa nu ne-ntristeze deloc. ce are de zis las’ sa spuna.”
PS: Eurovizionul se amana, venim fara stire. (de aceasta data)
Jurnal A. 
Mie mi-a plăcut evoluția voastră! De ani buni ascult piesele Paralela 47 dar sincer să recunosc până la Eurovision nu știam cine face parte din acestă formație, cer scuze! Sunteți buni, nu ar trebui să vă limitați doar la Eurovision. Știu că ve-ți mai apărea la Zilele Basarabiei la București, mă bucur și succes!!!
corect, Alecu Matraguna! vii in scena sa fii tu insutzi, sa dai ce ai mai frumos. sa aduni ani la rand, ca sa „arzi” impresionant poate doar o singura odata. lucru care scapa multora. vor toti sa fie pe placul tuturor, renuntzand la proapria esentza. si mai vor sa fie in top azi – cu orice pretz. si pretzul e mare, pentru ca pierzandu-te pe tine nu ai cum sa fii primul si sa mai si placi! sa te faci inteles adica…