Raul din noi.

„Dacă te vezi pe tine în ceilalţi, pe cine ai mai putea răni? Ce rău ai mai putea face?”  Buddha

Seminta raului e adanc implantata in fiecare din noi. E suficient doar sa o udam la timp si sa-i dam destula lumina diabolica, pentru ca ea sa incolteasca si sa-si intinda lacom crengile spre colturile cele mai ascunse ale sufletului.

Suntem rai prin definitie, prin origine. Nu pentru ca ne infruptasem din fructul oprit, ci prin faptul ca am vazut de mici in familie, la televizor, pe strada cum e sa fii rau, cat e de simplu sa fii rau, cat de dulce sa fii rau, razbunator, perfid, “smecher” in limbajul urban. Si asta se invata foarte repede, rautatea se lipeste ca mucegaiul de peretii sinceritatii noastre.

Cel mai rau in rautatea noastra cea de toate zilele, iartata-mi fie tautologia, e faptul ca nu constientizam prezenta ei in viata noastra. Evident ne cutremura brutalitatea unui ucigas vazut pe sticla sau ne zgaraie urechea insulta unui betiv, sau privirea acra a soferului nemultumit, dar in amalgamul de evenimente ce ni se intampla pierdem acea sensibilitate de a distinge calitatile si intensitatea raului din jurul nostru.

Suntem imuni la raul ce ne inconjoara pana cand acesta nu-si arata chipul dincolo de oglinda. Realizam uneori instantaneu, alteori prin niste lungi framantari alergice ale sufletului ca acest “rau” e parte a fiintei noastre.

Mereu va fi asa, de altfel. suntem oameni, ce dracu’?

Important, e sa invatam una: sa acceptam raul din noi, sa-l deprindem sa-si tina gura din cand in cand, sa-l obisnuim cu sacrificiul propiului orgoliu, sa-l dezvatam de principii si uneori de valori false. Sa-l tinem cat mai izolat de persoanele iubite – tinta perfecta de altfel. sa-i taiem pornirile malitioase sau sa scuipam cuvintele veninoase in chiuveta de la baie si nu in urechea omului drag. nu e simplu deloc, stiu.

Dar alegand raul, drumul cel mai usor, permitandu-i de la a ne controla gandurile, starile, emotiile, pana la a ne manui faptele – ne hotaram soarta.

Bunica mea zicea ca e usor sa fii rau, sa fii bun e greu. Intelepciunea batranilor nostri o intelegi in timp, de altfel. Nu e mare teorie si nouatate.

Acceptandu-ne raul, operandul zilnic si taind din ramurile uscate ale sufletului, devenim mai buni.

Pana la urma, tine doar de o alegere. Atat.

 foto: sallytharp.blogspot.com

Anunțuri

„Luni de fiere” / Pascal Bruckner

Nu stiu daca am avut 16 ani cand am vazut pentru prima oara filmul lui Roman Polanski “ Bitter Moon” (1992), nici nu mai tin minte in ce circumstante. Probabil, il rulasera seara tarziu pe unul din canalele de filme private, ce rasareau ca ciupercile dupa ploaie dupa destramarea URSS-ului. Cert este, ca tot ce mi-a ramas in minte era scena aia din autobuz – Franz o vede pentru prima data pe Rebecca  si o ajuta sa scape de o amenda, dandu-i biletul sau de calatorie.

De fiecare data imi imaginam ca la fel mi se va intampla si mie. Acea scanteie se va aprinde in decoruri daca nu similare, cel putin la fel de intamplatoare. Asi fi mai intai de toate vazut in ochii iubitei, drept un salvator, un erou, un supererou chiar, care ar fi aprins acea flacara a pasiunii daca nu prin salvarea universului, macar prin salvarea de o amenda in transportul public.

Nu se intampla insa asa cum ne vedem in filmele din copilarie. Nu se intampla pentru ca filmul, sau acea carte, pe care o rasfoim zilnic –  o scriem chiar noi.

Vreau sa va atentionez: “Luni de Fiere” de Pascal Bruckner e o carte rea.

Si prin asta e buna, e buna prin rautate ei. De aceea nu o recomand cuplurilor fragile, satioase si obosite de iubire. Nu o recomand celor care pun la indoiala dragostea pe care o simt pentru persoana draga.

Luni de Fiere, de Pascal Bruckner trezeste o ambivalenta de emotii, la fel ca si “Parfumul” de Patrick Suskind. O rosfaiesti, balacindu-te in propria neputina de a renunta la ea. Recunosc, exista fragmente in carte, atat de iscusit detaliate de autor ca ti se intoarce efectiv si iti vine s-o arunci naibii.

Care este limita dragostei? Si daca ea exista, dincolo de aceasta ce este? hotarul cu ura? Ce este normal si anormal intr-o relatie? Ce inseamna daruire deplina? si cat de razbunatoare poate fi fiinta umana?  Raspunsul la aceste intrebari le poti gasi in carte, daca stii sa le cauti.

Nu am sa intru mult in subiect. Este povestea a doua cupluri, una care reuseste s-o infecteze pe cealalta cu germenele dezbinarii. Descrie evolutia unei pasiuni bolnave de la indragostire, idolatrizare, perversiune, sado-masochism, urofilie si scatofagie (termenii ii puteti cauta pe google) la monotonie,  ura cronica si violenta psihologica distructiva.

Asa oare va arata viitorul cuplului? „Cuplului modern”, cum avea sa spuna intr-un interviu insasi autorul cartii, care ”are nevoie de o anumită intensitate. Și această nevoie duce uneori la dorința de a se separa atunci când intensitatea nu mai este mulțumitoare. Deci cuplul modern își iubește propria criză, lucru care îi explică fragilitatea”.

Nu cred ca mai vreau sa citesc altceva de acest autor. Cel putin in viitorul apropiat. Filmul chiar e bun si destul de bine regizat .

Mai jos sunt, ca de obicei cateva fragmente.

„Nu rade de autobuz: nu exista un loc de electiune pentru o dragoste la prima vedere. Chiar si o cutie pe roti poate deveni anticamera paradisului atunci cand crezi in hazard.”

„Cum sa eviti primele cuvinte vesnic aceleasi, cum sa te arati in acelasi timp delicat, original, seducator, ispititor? Intrebare grava care fu, presupun, cea a Diavolului in ultima seara a Facerii.”

„Stii ca, dezbracandu-se, barbatii si femeile isi pierd deseori gratia de care au dat dovada imbracati: nuditatea este un vesmant prost croit in care inoata incurcati.”

Despartirea este o anticipare a rupturii pentru ca ne obisnuieste cu ideea ca poti trai fara celalalt.”

„De fiinta care ne este cea mai draga ne temem cel mai mult. Iar gelozia este doar o formă a imaginatiei terorizate care transforma in certitudine cea mai mica banuiala.”

„Astazi, iubirile noastre mor de satietate inainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iata de ce amantii sunt atat de tristi: stiu ca n-au alt dusman decat pe ei insisi, ca sunt in acelasi timp izvorul si secatuirea unirii lor.”

„De fapt ma plictiseam de moarte cu ea. Iar plictisul este un tovaras pe care nu-l suporti decat in singuratate: pentru ca nu vrei martori in acele clipe blestemate, de frica sa nu capeti de la ei o imagine infamanta.”

 „Ce este un cuplu? Renuntarea la existenta in schimbul sigurantei, chipul fara atractie al dragostei legitime. Acest spatiu inchis le banalizeaza si pe fiintele cele mai putin dotate pentru banalitate, le ingreuiaza pe cele mai mercuriale.”

„O stii sau n-o stii: exista o traditie a durerii feminine, in jurul femeilor parasite se formeaza indata o solidaritate;”

 “Astazi, tragedia nu se mai abate asupra oamenilor din blestem, ea se naste din stangacia lor. Cazi in nenorocire gafand, printr-o suita de gigantici pasi gresiti. Dramele noastre nu sunt doar dureroase: ele sufera de handicapul suplimentar de a fi ridicole. Nu mai avem nici macar scuza fatalitatii.”

“Nu le ranesti  bine decat pe fiintele dragi, nu exista nicio placere in a supara necunoscuti.”

“Ciudată epoca: cel mai greu lucru nu e sa indepartezi din ea obscenitatea, ci sa o faci sa se iveasca. Toleranta a dezamorsat cele mai licentioase situatii, sexul este un biet sacrilegiu care nici nu mai are macar virtutile sacrului. Nu decaderea il ameninta pe libertinul modern, ci plictiseala.”

Prea mult trecut, nu destul prezent, niciun viitor.”

“Orice forma de iubire, oricat de armonioasa ar fi ea, adaposteste o drama sau o farsa latenta. Iar in omul cel mai cinstit oricand ramane destula stofa ca sa devina un ticalos.”

“Nu exista politisti mai implacabili unii fata de altii decat amantii.

„Sunt victorii care duc la un impas, tot asa cum sunt infrangeri care deschid cai noi.”


Imagini/video: „Bitter Moon” (1992, Roman Polanski)