Adevărata poveste a lui Jake „Sparow” sau Cum să renunţi la văicăreală.

Jake Grys este un miracol.

Suntem obişnuiţi să ne plângem mai tot timpul. Iar asta ne ocupă acel tot timp, pe care l-am putea investi în căutarea unor soluţii. În rezolvarea acelor probleme, care ne-ar dezlega mâinile de cătușele tânjelii.

E o onorabila tradiție națională, se pare. Mioriticul obicei de a ne plânge peste tot și de tot..

În medicina militară exista noțiunea de triaj  sau gruparea pacienților după gravitatea traumei. Orice medic militar știe, că de regulă cei care se plâng cel mai mult – nu necesită în majoritatea cazurilor ajutor de urgenţă şi pot să mai aştepte. Şi din contra, cei care se plâng mai puțin sau reacționează mai lent – au o probabil o hemoragie acută ce le împuținează din forţe și de aceea primesc primii ajutorul urgent.

Jake Grys este un copil-miracol.

Aşa se face, că la noi fluxul lamentațiilor depășește uneori cu mult curba realității.

Ne-am obișnuit să ne purtăm văicăreala peste tot, vorbesc aici de veriga puternică a naţiunii noastre semeţe şi nu de sărmanii pensionari și invalizi.

Ne plângem de dimineață pană seara, de absolut orice. Peste tot – acasă, în transport, la serviciu, în transport, acasă.

Uneori, chiar cred ca ne complacem în aceasta văicăreală. E un ritual de alură naţională, mai ceva ca scuipatul semințelor sau ‘cumatrizarea’ cunoscuților.

Jake Grys este un copil-miracol, care nu a mers niciodată şi nu se văicără din cauza asta.

Un ritual de autocompătimire, de lăcrimare zilnică fără un motiv bine întemeiat. O pseudo-compasiune pentru propria existenţă. O supărare cronică pe tot ce ne înconjoară.

Motivul? Unul economic? E şi el, dar întâlnesc oameni bine aranjaţi şi stabili financiar, care mereu se plâng pe ceva. Unul politic? Unul legat de migraţie? Unul educaţional? Cultural? Văd tineri cuprinşi de o emo-pasiune fără margini, dar din ăştea au fost mereu sub o formă sau alta a oricărui curent depresiv în vogă. Să fie oare mentalitatea de vină, a acestui popor adunat pe o palmă de pământ, ani în şir obişnuit să meargă cu capul aplecat şi să se plângă la tot colţul?

Cert e una.

Uneori ne plângem pe fleacuri, ne văcărim mult şi insistent, fără ca măcar să ne dăm seama de asta.

Fără să ne dăm seama că există alţi  oameni, mult mai trişti ca noi, care de fapt nu se plâng deloc. Sau mai deloc. Care preferă să lupte, decât să aştepte pomeni şi daruri de la soartă.

Despre ei aşi vrea să vorbesc în acestă nouă categorie a blogului. Pentru că ei sunt adevăraţi luptători, care ştiu să viseze şi să-şi împlinească visul.

Jake Grys este un copil-miracol, care poate muri la orice mişcare neatentă.

Moare de cand s-a născut acum 12 ani, totul din cauză sistemului său osos, care în fiecare clipă poate ceda ducând la leziuni letale. Nimeni nu s-a aşteptat ca el să trăiască după naştere. Este însă un copil plin de viaţă şi vise.

Locuiește cu familia sa adoptivă în Pekin, statul Illinois, SUA şi are nanism hipofizar din cauza Osteogenezei Imperfecte, de gradul III. Cunoscută și drept Boala Oaselor Fragile, este o tulburare genetică rară, care constă în slăbirea oaselor, ce crapă ușor, adesea neavând o cauză evidentă.

Jake nu poate merge. Şi asta din cauza membrelor slabe și încovoiate. Oasele lui se pot fractura de la orice. Și-ar putea rupe o coastă chiar tușind. E o boală foarte rară – doar un copil din 70 de mii din lume se naște cu forma respectivă a maladiei. Până la vârsta de 9 ani, Jake a suferit mai mult de 100 de fracturi serioase și peste 1000 de mini-fracturi.

100 de fracturi (!).

Una serioasa pe lună.

Mulți dintre copii care se nasc cu oase friabile ca ale lui Jake – nu supraviețuiesc mai mult de câteva luni.

Jake Grys este un copil-miracol, care are un vis.

Este un copil adorabil, plin de optimism şi voie bună. Pe langa toate, are media de inteligenţă peste medie. L-am cunoscut datorită unui film documentar de la BBC, despre anatomii neobişnuite, difuzat la Jurnal TV şi i-am găsit pagina personală de pe Facebook.

În aprilie 2007, împreună cu părinţii săi a iniţiat o campanie, pentru aşi modifica locuinţa – să fie una sigură şi adaptată stilului său de viaţă. O campanie numită Declaraţia Independenţei lui Jake (Jake’s Declaration of Independence), dusă la bun sfârşit în 2009.

La 12 ani, Jake şi-a pus pe roate propria mică afacere – fabrică portofele din bandă adezivă, ulterior vânzându-le pentru aşi aduna bani pentru a călători.

Recent a şi fost la un parc de distracţii special construit pentru persoanele cu dizabilităţi, unde pentru prima dată s-a dată pe un carusel.

Dar nu doar acesta a fost motivul, pentru care l-am îndrăgit.

Deşi arată ca o vrăbiuţă, visele lui Jake le depăşesc la curaj pe cele ale eroului Jake Sparrow (eng.vrăbiuţă) din filmul „Piraţii din Caraibe”  – vrea să înveţe să meargă. Cu riscul de-aşi rupe toate oasele şi să-şi piardă viaţa. Să îndure operaţii de corecţie a oaselor picioarelor şi să ia doze puternice de medicamente, care i-ar întări sistemul osos cu probabilitatea apariţiei unor reacţii adverse.

Iar asta eu numesc o lecţie de curaj şi viaţă.

Jake Grys este un miracol.

Sursa poze:  http://www.yourreflectionmystyle.com şi http://www.verycd.com

Anunțuri

„Împreună”/ Anna Gavalda

Prima regulă când oferi un cadou – trebuie să vină din inimă. A 2-a, în cazul când acesta e o carte – e una citită anterior şi dacă nu te-a atins la inima la ce bun sa-o mai dai?

Recunosc, cartea a nimerit în mâinile mele întîmplător. Şi totul pentru ca cadoul întârzia sa fie oferit. Am fost ghidat de pura curiozitate să văd despre ce este totuşi romanul. Greşit. Din moment ce începi lectura cărţii, nici nu observi cum treci peste suta de pagini. Iar acesta, probabil e un semn ca eşti într-adevăr prins și cartea e chiar bună.

Deci, pentru prima dată citisem o carte scrisă de o femeie, despre femei şi pentru femei. Ei bine, nu e chiar doar pentru femei, librara îmi zise ca toată Franța e nebunită după Ana Gavalda, iar tot ce apare nou scris de ea devine automat bestseller. Iar faptul ca misoginul rebel, ‘egoistul romantic’ al literaturii franceze, Frederic Beigbeder a recunoscut că “Gavalda e o scriitoare imensă pentru că  intră în mintea personajelor şi le lasă să vorbească,” m-a determinat s-o frunzăresc.

Aşa dar, o scenă pariziană destul de obișnuită – patru personaje, în aparenţă nişte rataţi, făcând parte din lumi total diferite, ajung să locuiască sub același acoperiș. Camille (o pictorița tânără, nevoită să-și câștige existenţa făcând noaptea curat în birouri), Frank (un bucătar țâfnos, dar cu inimă de aur), Philibert (modelul intelectualului complexat și neândemânatic), Paullet (o bunicuță în amurgul vieții, în căutarea amintirilor).

Ajung să vadă partea plină a paharului, să-și schimbe viziunea asupra prezentului, învățând lucruri și emoții noi, să-și descopere frumusețea interioara, ampificând-o pe parcursul romanului.

Nu voi da mai multe detalii, vă las sa le descoperiți singuri, pentru că fiecare din aceste personaje sunt, de fapt o parte din noi.

Scrisă cu un umor francez și inteligenţă gingaşă,  este o lectură de o magie ușoară – dialoguri obișnuite și fără multe descrieri, dar care ajung în final să-ți  “acopere inima cu ceva”, vorba lui Stănescu.

“Împreună” e o poveste universală despre prietenie, toleranţă, încredere și dragoste.

Mai jos, ca de obicei găsiți niște fragmente. Cireașa de pe tort cel puţin pentru mine, va fi probabil ecranizarea cărții în regia lui Claude Berri, cu fermecătoarea  Audrey Tautou, film pe care am de gând să-l văd în viitorul apropiat.

Până atunci, lectură plăcută!

“Uneori o înjurătură zdravănă face mai mult ca un discurs.”

“Se gândea la teoria aceea obscură care zice că atunci când te scufunzi, nu poți sa faci nimic pentru a te salva; trebuie mai întâi s-ajungi la fund și abia apoi, printr-un zvâcnet salvator, poți urca din nou la suprafață… Bine. Asta e fundul, nu?

“Cu cât elementele folosite sunt mai pure, cu-atât opera este mai pură. În pictură există două modalități de exprimare: forma și culoarea. Cu cât culorile sunt mai pure, cu atât mai pură e frumusețea operei.”

“Vocea e cel mai frumos dintre toate instrumentele, cel mai emoționant… Nici cel mai mare virtuoz din lume nu va putea vreodată să redea măcar o zecime din emoția  pe care ți-o trezește în suflet o voce frumoasa… E părticica de divin din noi… E ceva ce înțelegem, se pare, pe măsură ce îmbătrânim…”

“Orice carte ne poate vindeca de tristețe.”

“Mi-a fost dor de tine, Camille… Dacă ai ști ce ma obosesc uneori toate geniile astea. Cu cât au mai puțin talent, cu atât sunt mai zgomotoși…”

” – N-avem decât s-o lăsăm la bagaje și o luam la întoarcere

– Asta-I buna… Ce dracu’, Philibert! Zi ceva!

–  Franck?

–  Da.

–  Eu am sase surori…

–   Şi?

–   Ți-o spun cât mai limpid cu putință: renunță. Voia femeii e voia Domnului…”

 

„- Păreați aşa de fericiți.

– Da. Tocmai. Să rămânem aşa. Să nu distrugem totul…

– Tu ai impresia că-i ca la creioanele tale? Că se tocesc când le folosești?

– Ce anume?

Sentimentele.”

„Ensemble, c’est tout” (2007)