fără măşti.

acum 11 ani, mă plimbam fără griji prin parcul din centrul Chișinăului, savurînd ultimele zile din vacanţa de vară.

l-am zărit de departe. era imposibil să nu-l observi. avea fața brăzdată de riduri, zâmbetul cât pălăria sa de mare şi mai ales mâinile –  modelate de vreme şi lucru, cu-n aspect de plastilină şi cu o sete continuă de a munci, de a crea mai departe.

mă apropiasem să-i spun bună ziua şi să fac cunoștință – îl văzusem de nenumărate ori la televizor şi eram nedumerit cum aşa om se plimbă lejer, neasaltat de admiratori ai lucrărilor sale.

cum a aflat că-mi fac studiile în România, faţa i se lumină cât un soare la sfârşit de august. a înşfăcat cartea, pe care tocmai o luasem de la anticariat şi mi-a făcut o schiţă într-o suflare, chiar pe coperta ei. i-am mulțumit, uluit de atenţia acordată. mi-a spus să învăţ bine şi să transmit salutări celor din România. i-am urat mulţi ani şi multă inspiraţie.

pe când eram copil, credeam naiv că şi Maestrul poartă mereu o mască plăsmuită de domnia sa – atât de neobişnuită, ireală şi fantasmagorică mi se părea faţa lui. de aceea eram puţin uimit să descopăr că aşa era cu adevărat. acum, mai copt la minte şi mai cu picioarele pe pământ, îmi dau seama că măştile plămădite de meşter… sunt uneori mult mai sincere decât chipurile de sub ele.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.

eu, în viziunea lui  Glebus Sainciuc (1919 – 2012).

Anunțuri

somnolenţe.

Îți mai aduci aminte ziua

când mi-ai săpat un izvor în suflet?

Se întunecă devreme. Zilele se schimbă mai repede decât le-ai tăia pe calendarul de pe masa de birou. Inevitabilul ciclu al naturii. Inevitabila toamnă.

Închid ochii şi-i deschid în grădina ta, plină de flori, miresme, culori, sunete, așteptări, lumină. Lumină pâlpâitoare şi fină, raze calde ce trec haotic prin corpurile frunzelor în aur.

Mă aștern în grădina ta, peste dorurile tale somnoroase.

Te aproprii fără să mă trezești. Ușor ca o ploaie de septembrie. Îmi spui la ureche că ştii că nu dorm – mă prefac doar, sorbindu-ți în taină mișcările. Aștept răbdător să mă crezi şi să reiau jocul.

Îmi atingi creștetul şi-mi îndepărtezi firele de păr de pe frunte, aşa cum ţi-ai trece degetele peste corzile unei mandoline. Îmi mângâi obrazul țepos. Mă învelești cu o păturică ţesută din nopțile tale singuratice.

Te apleci la urechea mea. Îmi ţin respirarea ca să-ţi simt mai bine suflarea. Tainele tale. Adierea gîndurilor tale. Îmi flutură tot mai încet pieptul. Aproape aud freamătul apelor tale adânci. Aud cum nu mişcă norii. Cum se opresc anotimpurile. Îmi şopteşti atunci, desfrunzindu-te:

“Tu eşti izvorul ce curge prin mine.”

Surâd. Îmi ţin ochii închişi. Strâns închişi. De teamă că atunci când îi voi deschide, să văd altceva decât grădina ta.

„Prizonierul cerului” / Carlos Ruiz Zafon

Barcelona.

In mod categoric, Carlos Ruiz Zafon m-a îndrăgostit de ea, deși n-am ajuns pe acolo. Deocamdată. Barcelona este mai mult decât scena de acțiune, este „personajul” omniprezent în toate cele trei volume ale trilogiei.

O Barcelona diferită de altfel, în funcție de anii în care se petrece acțiunea. Ulicioare ascunse, clădiri gotice, poduri, localuri și Cimitirul Cărților Uitate în care sălășluiesc misterele autorilor necunoscuți  – arhitectura cuvintelor ce le descrie, efectiv te tele-portează în acel oraș al enigmelor.

Deocamdată. Geanta de voiaj la o parte și revenim la carte.

După răsunătorul succes al romanului “Umbra Vântului”, tradus în aproape 40 de limbi, considerată cea mai citită carte în istoria literaturii spaniole după „Don Quijote” și partea a 2-a a trilogiei – “Jocul îngerului , îmi era oarecum frică să ma apuc de a 3-a. Mereu există riscul, să-ți pierzi acuitatea scrisului după ce ești turmentat de succes,  să te răsufli și drept rezultat cartea să dezamăgească

Dar curiozitatea m-a învins în final.

Cea de-a treia carte din trilogia “Cimitirul Cărților Uitate” (care de fapt va fi tetralogie  pentru ca potrivit autorului se lucrează la a 4-a și ultima carte), este splendidă la fel ca și primele două.

După cum spune autorul într un interviu pentru BBC , „ordinea în care le veți citi poate modela subiectul, îl puteți vedea sub un alt unghi”, istoria deschizându-se sub alte aspecte, se va rearanja asemenea unui labirint viu.

Deși personajele sunt firesc importate din primele cărți – romanul „Prizonierul Cerului” poate fi citit și separat. Ca de obicei nu voi intra mult în subiect. aici găsiți de toate – taine, scenarii împletite, intrigi, investigații și neliniștita Spanie de după victoria lui Franco.

Reapare Daniel Sempere, care lucrează la librăria tatălui său și care e vizitat în ajunul Crăciunului de un cumpărător mai puțin obișnuit. De aici începe intriga care pe alocuri va dezlega misterele din primele 2 cărți  dar care la rândul ei – va împleti alte noi.

După cum scriam anterior despre “Umbra Vântului , aceste serie de lucrări sunt despre cărți. Despre bucuria lecturii, despre ce înseamnă a scrie o carte, despre prietenie adevărată  despre dragoste, despre amintiri  despre noi. Totul rotindu-se în jurul Cimitirului Cărților Uitate – o metaforă pe care autorul o definește că e de fapt esența noastră. “Suntem ceea ce ținem minte, cu cât mai puțin ne amintim despre noi, cu atât mai puțin suntem.”

In interviul pentru BBC, întrebat fiind dacă nu va fi ecranizată seria de cărți,  Zafon deși are o experiență bogată ca scenarist răspunde franc: “ De ce totul trebuie sa fie film, sau serial TV, sau joc pentru PC? De ce o carte sa nu rămână pur și simplu o carte?”

Într-adevăr – noi trăim pe net, pe rețelele de socializare, pe smartphonuri, trăim în televizor și cinematografe. Ultima vreme citim mai mult statusuri pe Facebook, decât cărți. Asta e. Dacă nu vom mai răsfoi cărți, dacă nu ne vom lăsa îmblânziți de ele –  ne vom aminti tot mai puțin de bucuria primelor romane citite, de focurile de artificii cerebrale din timpul lecturilor, de plăcerea cunoașterii și a aventurii minții. Ne vom aminti tot mai puțin despre noi înșine.  Şi riscăm să devenim un rând de cărți de colecție, uitate, prăfuite cumincior pe raft și cumpărate  doar să ne decoreze casa, nu și sufletul.

Lectură plăcută.

„Oamenii cu suflete mici încearcă mereu să-i minimalizeze pe ceilalți.”

„În lumea asta, tinere, totul e fals. Totul cu excepția banilor.”

„Știi, Daniel? Uneori cred că Darwin s-a înșelat și că în realitate omul se trage din porc, deoarece în opt din zece hominizi e un cârnat care așteaptă să fie descoperit.”

„Gândește-te că femeile cu copil sunt ca și cum li s-ar fi injectat în sânge o bombă atomică cu hormoni. Unul dintre marile mistere ale naturii e cum de nu înnebunesc în primele douăzeci de secunde de după ce nasc.”

Bărbații sunt precum castanele ce se vând pe străzi: când le cumperi, toate-s fierbinți și miros bine, dar când le scoți din cornet, se răcesc pe loc și-ți dai seama că majoritatea sunt putrede înăuntru.”

Bucatele bune sunt ca fetele-n floare: doar proștii nu le apreciază.”

Lumea e foarte mică atunci când n-ai unde să te duci.”

Destinul nu face vizite la domiciliu, ci trebuie să mergem noi să-l căutăm.”