Fii tare.

Fii tare. Sălbatic şi tânăr.

Ca în ziua când ai furat prima sărutare la o discotecă din liceu. Una singură, care te-a făcut să te aprofundezi în lungi cugetări în aceeași noapte, sfredelind cu privirea peretele de lângă pat – procesând ideea ca lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Că eşti bărbat deja. Şi trebuie să te comporţi ca atare. Să mergi la lucru, să creşti copii, să fii un părinte sever – ca ei la rândul lor să fie cuminţi, să nu umble pe la discoteci şi să înveţe bine la şcoală. Rămâne doar să o termini tu mai întâi. Şcoala. Şi tot aşa mai departe, până te fură somnul.

Fii tare. Reflexiv şi matur.

Ca în dimineaţa când ai văzut-o pe maică-ta în lacrimi, după ce a aflat la telefon că a decedat bunicul. Iar tu ai înţeles că oamenii pleacă uneori fără să-şi ia rămas bun. Şi te chinuiai să-ţi aminteşti ce vorbe aţi schimbat ultima dată. Cât de des sau rar v-aţi văzut. Cum i-a fost privirea şi mai ales – cum ia fost zâmbetul.

Fii tare. Obiectiv şi cărunt.

Ca atunci când ai fost observat şi apreciat de cel mai de temut profesor de la universitate. Şi ai luat o notă pe care nici n-ai aşteptat să o iei. Iar părinţilor le-ai spus că vrei să faci anume acea meserie. Pentru că te inspiră şi pentru că te descurci bine. Şi că e floare la ureche. Şi că însuşi marele profesor ţi-a spus că te descurci bine şi că ai flori la ureche. Iar tu ştii că asemenea cuvinte te vor încuraja să-ţi cultivi anume acel tip de flori. În timp însă, îţi dai seama că ai un drum lung şi anevoios până în clipa când întradevăr eşti observat şi apreciat.

Fii tare. Ca în după-amiaza când ai primit primul pumn şi n-ai scos o lacrimă. Nici una.

Ridică-te. Scutură-ţi de praf pantalonii. Respiră-ţi frica, expir-o lung. Las-o să-ţi umple plâmănii, să clocotească în vene. Altfel nu vei scăpa niciodată de ea. Scuipă. Priveşte dincolo de tine. Dincolo de prezent. De caracter. De convexitate. De frustrări. De marele tău vis. De standarde. De aşteptări. De hotărâri. De regrete. Dincolo de hibernare. Dincolo de coliba ta făcută din pături, la marginea grădinii. Dincolo de copacul pe care obișnuiai să te caţări după cireșe. Dincolo de trecut. Stai drept. Ridică-ţi capul. Şterge-ţi obrazul de noroi. Tu ştii ce trebuie să faci… Zâmbeşte.

Fii tare. 

Ca în prima ta dezamăgire în dragoste.

Ca în prima ta dezamăgire în prieteni.

Ca în prima ta dezamăgire în dușmani.

Ca în prima ta dezamăgire în tine.

Ca în primul tău succes.

Ca în prima ta dragoste adevărată.

Ca în prima ta prietenie adevărată.

Ca în primul tău zâmbet.

Pașaportul de sub pernă

Ori de câte ori trec pe lângă ambasada României la Chișinău în zilele de lucru, văd o duzină constantă de oameni. Majoritatea stau cu un singur scop – „bilet la Italia, la Spania sau la Portugalia”.

Le citești pe față intențiile de ducă. Sunt gata să dea bani grei pentru ași perfecta cât mai repede actele pentru redobândirea cetățeniei. Şi nu ai de ce să le acuzi. Statul nostru (care este în CEDO-ri) este incapabil să le ofere salarii europene. Cel puțin deocamdată.

Printre cei ce stau în rând sunt și mulți vorbitori de limba rusă, care își fac actele „pentru orice eventualitate” și care surprinzător de repede învață cuvintele românești când vine ziua depunerii jurământului statului român.

O parte infimă, însă stau la ferestruica ambasadei pentru ași legitima un vis, dimensiunea căruia variază de la individ la altul. Şi dacă Martin Luther King visa la egalitate rasială și încetarea discriminării, apoi ei visează la egalitatea frățească și încetarea discriminării noțiunii de „limbă română” în Constituția Republicii Moldova.

Cel puțin de două ori pe an stau și eu la această ambasadă, așteptându-mi cuminte o noua viză pentru a concerta peste Prut. E remarcabil un fenomen – tot mai subțiri sunt rândurile la ghișeele pentru viză, tot mai mari la acelea pentru cetățenie. Nu m-ași mira dacă într-un an-trei-cinci, primele – vor dispărea definitiv.

Şi totuși, din sutele de mii de români din R. Moldova care și-au redobândit cetățenia, de ce doar vreo 10-15000 sunt implicați în viața politică a statului care ia luat sub aripă, deschizându-le portița spre Europa? Au jurat solemn pentru a primi actu’ românesc și odată cu el „bilet la Italia”? Dacă doar din asemenea interes, atunci asta se numește fățărnicie, șmechereală, ipocrizie născută o dată cu noua patrie.

Acestora, puțin le pasă de soarta statului care le-a dat un viitor european. Şi mai puțin – de alegerile parlamentare de duminică. Şi mult mai puțin – de rezultatul lor. Le doare în cot, din moment ce au pașaportul românesc sub pernă.

Pe 9 Decembrie România își votează parlamentarii. Mai jos găsiți careva informații utile. Vreau să cred că o mică republică mioritică cu palma sa de români cu acte în regulă, își poate spune cuvântul. Oricât de mic nu ar fi acesta.

În loc de PS.

Nu am cetățenie românească, am însă un vis. Pentru el am să votez pe 9 decembrie.

„I Have a Dream”, discursul public al lui Martin Luther King, ținut la 28 august 1963.