Măr pe lună. Minus un vis.

Știu că undeva în mine stă ascunsă toată muzica omenirii. Absolut toată. De la primitivele urlete ale neanderthalienilor la cele mai învolburate acorduri jazz. Sunete, împletite genetic și aranjate printre mitocondrii. Muzica pura a hematiilor ce se lovesc nebune de pereții arterelor. Îngrămădită sub aortă și amestecată printre neuroni, ea e mereu în mine. Ca de altfel, în fiecare dintre noi. Cât creștem o învățăm, o deslușim, ne obișnuim cu ea, o acceptăm în final și o dăm uitării. Sau o renaștem în lungi travalii de creație.

Prima mea chitară nu era cine știe ce. Nici corzile nu erau atât de bune, când pe vremea liceului am început să leg neghiob primele acorduri. Chitara, pe care o luam de la tata și o purtam într-o husă verde ruptă, acum e pierdută în timp. Nu și unele fragmente muzicale, pe care tot ea m-a ajutat să le aștern pe versuri.

La liceu, mi-am promis că voi scoate un CD. Un vis îndepărtat și naiv al unui adolescent miop. Mi-am promis însă că voi munci pentru a-l realiza. Indiferent când și unde. M-am încăpăținat să-l duc până la capăt, în sfârșit împlinindu-l cu ajutorul băieților din trupa noastră – Paralela 47.

Mulți mă întreabă despre denumirea CD-ului. De unde până unde „Măr pe Lună” ?

E o metaforă. Un vis aparent imposibil, dar ușor de realizat. Dacă am reuși să privim altfel lucrurile, din alt unghi, cu alți ochi, cu alte emoții – am vedea ca totul e posibil. Fiecare dintre noi își leagă sufletul de realizarea acestor visuri. Amânăm însă înfăptuirea lor de pe o zi pe alta, așteptând ceva sau găsind scuze. Așteptăm maturizarea visului sau maturizarea noastră, probabil.

Cel mai iubit dintre acestea îl purtam în adâncimea ființei, ferit de lume și de clipa împlinirii.

Să vezi un răsărit de pe Everest? Să sari cu parașuta? Să faci diving? Să zbori cu balonul cu aer cald? Să participi la maratonul din New York? Să-ți faci un tatuaj pe umăr? Să înveți în sfârșit să dansezi tangoul din filmul „Parfum de femeie”? Forma lui este diferită, substanța e aceeași.

Absolut totul e în mâinile noastre. Trăind cu frica schimbărilor, conservându-ne în zona confortului și clădindu-ne cu grijă cimitirul viselor, vom realiza într-o bună zi că ne-am trăit, fără a ne împlini, ne-am uscat fără a da roade, ca un pom sterp.

Știu că pe lună nu cresc mere. Dar mai știu alta – cum miroseau merele în grădina bunicilor mei. Și cum încremenisem când într-o seară o luna mare și coaptă, cât un fruct ispititor, mi-a zâmbit printre ramurile de măr.

Vă invit cu drag la lansarea CD-ului nostru – miercuri, 27 martie, 19.30, Teatrul „Eugen Ionesco”, la un concert împreună cu Direcţia 5. Intrarea este liberă.

mar2

Anunțuri

De 3 ani mai.

Astăzi e o zi mai specială pentru mine.

De 3 ani lupt cu emoţiile care mă cuprind în faţa camerei de luat vederi. Şi tot de atât timp mă conving că frica, dacă e una productivă, una benefică – poate motiva şi mişca lucrurile spre bine.

Totul a pornit din 2009, de fapt. Din setea aia de informaţie de după revoluţia tweeter de pe 7 aprilie, de la nopţile petrecute pe net căutând să-mi satur setea de ştiri, emisiuni online, articole, bloguri.

Am început ca reporter la matinalul de la Jurnal TV – „Deşteptarea!”. Zile, care mi-au adus mulţi oameni frumoşi, când i-am cunoscut pe Serge Zănoagă, Ala Donţu, Nata Albot, Andrei Bolocan, Sergiu Bezniţchi, Alina Stoianov, Cristina Pohilenco, Mariana Postovan şi mulţi-mulţi alţii. Perioada aia mi-a adus o experienţă turbată. Alergături, telefoane, contacte, cafea la greu, somn pe achipuite, nervi din cauza problemelor tehnice sau a unor invitaţi nepunctuali, weekend fără weekend şi în acelaşi timp tone de informaţii noi, de deprinderi noi şi evident o groază de oameni noi.

Nu mi-a fost uşor, recunosc. Dar nici timpul nu simţeam cum zboară. Adevărul e că veneam dintr-o altă lume, din medicină. Şi probabil, din cauza asta absolut totul îmi părea extraordinar de interesant, la fel cum unui copil fascinat de caruselul colorat. Cum să montezi un material, cum să-l scrii, pe ce să pui accent, cum să tai din ceea ce în plus, cum să ţii corect microfonul, cum să formulezi o întrebare, cum să-ţi aranjezi gândurile înainte de live, cum să ieşi din stupoare când faci o gafă în direct. Erau primii paşi pentru mine în jurnalism şi, cred cei mai importanţi.

35387_1337445684453_7973373_nEra o nebunie în zilele de până la lansarea Jurnal TV şi o nebunie şi mai mare în sufletul meu. Nici nu conştientizam probabil, că păşeam pe-o altă planetă şi nimic nu va mai fi ca altădată. După „Deşteptarea!” a urmat Departamentul Ştiri, când mi-am cunoscut colega cu care prezint până în prezent – Stela Popa. Despre etapa ştirilor însă – scriu altă dată.

Da, televiziunea e un drog. Nu doar pentru telespectatori, dar în primul rând pentru cei care lucrează în maşinăria asta. E un altar pe care sacrifici timpul, energia şi sufletul tău – asta în caz că vrei să te dedici 101%, dacă îţi pasă de munca ta şi dacă tinzi să devii mai bun. Televiziunea e un lucru de echipă şi de aceea le mulţumesc tuturor celor cu care am avut şi am fericirea să lucrez. De la fiecare am de învăţat câte ceva. Indiferent de ce funcţie ocupă.

Mai mult de 3 ani muncesc la Jurnal TV, televiziunea care, fără a exagera recunosc că mi-a devenit a 2-a casă. Iar astăzi, căsuţa noastră împlineşte 3 ani de când şi-a deschis uşile, de când mi-am văzut emoţiile, nervii dezgoliţi, fricile şi… mi le-am acceptat. Pentru că fără aceste frici, nu aşi fi ştiut cu ce trebuie să lupt ca să devin mai bun.

480142_10151515379960450_451724605_n