Fiori de mucegai

        Noaptea trecută am fost sub asediul unui vis tare ciudat. Eram pe acoperișul unei clădiri enorme, cu mulți alți oameni necunoscuți. Se declanșase un cutremur și trebuia să ne ținem bine pentru a nu cădea, să găsim un loc sigur unde masa aia de cărămidă nu ne-ar zdrobi țestele sub greutatea ei.
Ziceam că e mai bine să stau sub cele mai puternice structuri, cel puțin la școală aşa auzisem pe la lecțiile de protecție civilă (sau nu mai știu cum se numeau alea). Simțeam clădirea ca pe un imens jeleu, care se unduia sub picioarele mele. Un monstru de jeleu gata să ne înghită pe toți. Panica se răspândea ca o epidemie. Frică și așteptare – într-un cocktail gratuit. Din partea casei. O lungă așteptare a unei prăbușiri inevitabile. Supraviețuisem însă, pentru că m-am trezit la timp.

La știri seara am aflat de un cutremur produs în Pakistan de 7,8 grade pe scara Richter, resimțit în India și Emiratele Arabe. Sunt mute victime, multe distrugeri. Dramele unor țări îndepărtate, care din păcate ne mișcă, ne tulbură nu mai tare ca o explozie pe Marte. Cutremure din astea se întâmplă probabil peste tot în lume. Mulțumim într-un fel plăcilor tectonice care ne reamintesc cât de infuzorie e existența noastră.

Probabil e o coincidență, între vis și evenimentele reale, ce au avut loc la mii de km. O simplă coincidență. Câte nu le avem? Zilnic. Fără să ne dăm seama, fără sa le atragem o cât de mica atenție, să le atribuim vreo semnificație aparte.

Visăm mult, dezordonat, uneori urât. Ar fi o nebunie să credem că totul ar avea un sens. Bine, cu mici excepții – mulțumim, bătrâne Freud.

Dar dacă totuși, toate ar avea vreo legătură? Dacă toţi noi – specie invincibilă și evoluată avem receptori ascunși, care vibrează la evenimentele globale, atunci când tribul nostru suferă. Dacă suntem mai mult decât o crusta de mucegai, care acoperă pământul? Dacă acel simț, afecțiune nu doar pentru rude, prieteni, cumetri ci și pentru un amărât din celălalt capăt al lumii, dacă acest simț îl aveam din start, dar care s-a erodat în timp. Oare nepăsarea asta universală şi într-un fel firească este o umilă plată pentru evoluția noastră, la fel de firească? Când am uitat noi să simțim? Să ne simțim? Când am devenit acel mucegai inteligent, dezvoltat și egoist care populează Terra?

mucegai

sursa imagine: moldremediation101.com

„Eseu despre orbire” | Jose Saramago

eseu despre orbireO carte tulburătoare.

Asta e cea mai potrivită caracterizare a romanului “Eseu despre orbire” de Jose Saramago. Recunosc mi-a trebuit ceva timp să-mi revin. Asta se întâmplă după ce dai de cărți profunde, incomode, revoltătoare,  care într-un fel sau altul îți zdruncină imaginația.

E o istorie despre o epidemie de orbire, o formă neobișnuită – una albă, nedureroasă, spontană, imprevizibilă, ca o „mare lăptoasă” care-ţi inundă retina. Rând pe rând e afectată populația unui oraș,  oamenii sunt puși la zid – un zid alb al neputinței  groazei, disperării, foamei și în final al degradării umane. O singură femeie, din motive necunoscute rămâne neatinsă de epidemie.

De-a lungul cărții autorul analizează societatea ajunsă la limită, deznoadă firele ascunse ale psihologiei umane. Într-un stil specific, prin fraze lungi și semne de punctuație lipsă – lasă loc interpretărilor. 

Ceea ce m-a surprins e că eroii cărții, orașele, străzile nu au nume. E o istorie apocaliptică atât de plauzibilă, încât iți vine să verifici pulsul propriei degradări.  Până unde ai merge dacă ai orbi? Cum ți-ai înăbuși instinctele, foamea? De ce ai fi în stare?

Treptat din cititor, din simplu observator devii un personaj al lucrării. Misiunea ta e să vezi dacă ai putea face față provocărilor teribile.

Vă invit și pe voi în aceasta lume sumbră a romanului. Neliniștită, dezorganizată, animalică, urât mirositoare, disperată și practic condamnată la piere. Şi asta pentru a percepe mai bine, pentru o înțelegere mai clară a celeilalte lumi în care trăim și pe care din fericire, o putem vedea – cea reală.

E o carte incurabil de bună, o infuzie de realitate pentru orice societate bolnavă.

“Omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte şi sfârșește pierzând tot sensul vieții.

“ Încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.”

“…Visau că sunt pietre, și nimeni nu ignora cât de adânc le e somnul, o simplă plimbare prin câmp o demonstrează, acolo dorm, pe jumătate îngropate, așteptând nu se știe ce trezire.”

“ Nu poți ști niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie sa aștepți, să lași timpul să lucreze, timpul e cel care poruncește, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărțile din pachet.”

“Vreţi să spuneți că avem prea multe cuvinte? Vreau să spun că avem prea puține sentimente. Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă. Aşa că le-am pierdut.”

Bucuria şi durerea nu sunt ca uleiul şi apa, ele există simultan.”

Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în așteptare.”