București. „Biutiful” city break.

După o întârziere firească și relaxantă de 6 ore la Aeroportul Concesionat din Chișinău, am ajuns sâmbăta trecută la București. N-am avut un plan prestabilit; nu găsisem vre-un spectacol sau un concert potrivit, așa că ne-am reorientat spre cărți, filme & socializare.
20131127-124130.jpg

Primul pe listă a fost Târgul Internațional de carte „Gaudeamus”. Deși sosisem pe final, mai erau surprinzător de mulţi oameni, însetați de literatură. Mi-am îmbogățit şi eu biblioteca cu câteva cărți noi, o provizie de iarnă sufiecientă sper. Au fost prezente și câteva edituri din Chișinău, dar pe care din păcate n-am apucat să le vizitez. Poate la anul, când vin cu un rucsac ceva mai mare.
20131126-002812.jpg

În toamna aceasta au apărut multe filme bunișoare. De aceea Multiplexul a fost următoarea noastră destinație. Am prins două pelicule: „The Hunger Games: Catching Fire” (2 ore de filosofări naive, de pregătiri și apoi 20 de minute de vânătoare cu final previzibil, fără decapitări) și „The Counselor”  de Ridley Scott (1 oră de filosofări ceva mai profunde și un final previzibil, cu decapitări). Nu vreau să zic cât de bune sau proaste sunt, până la urmă fiecare are gusturile și mangustele sale. Dar cu siguranță, filmele privite în original sunt mult mai interesante.

Pe viitor, mi-am propus să fac economii și să venim într-un alt weekend la București sau la Iași pentru a sta o zi numai la cinema. Un soi de cinemaraton. Dar asta e deja altă poveste.
20131126-003002.jpg

O altă poveste ademinitoare din imediata apropiere a cinematografelor e bucătăria chinezească, foarte delicioasă dacă știi ce să alegi și dacă te pricepi la manevratul bețișoarelor. Sunt mai multe rețele, eu însă prefer Chopstix. Raportul calitate/preț e ok.

Nu sunt adeptul fast-foodurilor, dar cu o mâna pe stomac și cealată pe furculiță pot să declar că la rețeaua Dristor Kebab sunt cele mai gustoase kebaburi din oraș. Dragoș, un prieten de-al meu a zis că acestea iți pot declanșa orgasmele gastronomice. Atenție, la nota de plată. S-ar putea sa nu vă opriți la numai o singură porție.

20131126-003121.jpgAm avut noroc de un cuplu minunat de prieteni, Josep Mariana datorită cărora am descoperit un local tare simpatic în inima Bucureștiului – „Biutiful”. Un soi de 513, dar mai aglomerat oarecum. Muzica, meniul, atmosfera sunt bune bune. E destul de plin și nu acceptă rezervări, așa că a trebuit să aşteptăm o masa liberă, deşi era trecut de 22.00. Discuția a încolțit. Când dai de un interlocutor bun, timpul capătă o altă dimensiune. Schimbi o vorbă, o viziune, frazele curg mai ceva ca apele Prutului în cele mai ascuțite cotituri. Ai de învățat câte ceva din orice discuție inteligentă și călduroasă.

20131126-003347.jpg

Trec rar pe aici, de aceea probabil observ mai ușor schimbările spre bine ale Bucureștiului, deși o parte din locuitorii oraşului se miorlăie non-stop că lucrurile stau tot mai prost. Am un sfat şi o invitaţie pentru ei. Să vină mai întâi pe la Chișinău, să-și dezbată maruntaiele pe drumurile cârpite și neiluminate. Să descopere farmecul cutiilor de sardine, sub formă de microbuze. Să-și încânte privirea cu fabuloasele gherete autohtone și minunatele „pristroici” ale strămoșilor noștri. Și apoi mai vorbim.

Mai pe scurt, Bucureștiul e un oraş ideal pentru un city break. Aici poți găsi orice pe placul inimii, minții sau burții tale. Important e să ai cu cine împărți acest „biutiful” sentiment.

 

Johnny, mulțumesc omule.

Numele meu e Walker. Prietenii însă îmi spun Johnny. Auzisem că cineva a preluat numele meu și l-a pus pe o sticlă de lapte sau compot. Nu mai știu sigur. Oricum, mă bucur că l-am putut ajuta cumva.

Am un job tare bun, de perspectivă. Așa cel puțin, mi-au dat de înțeles cei care m-au angajat. Au zis că trebuie să dau dovadă de responsabilitate, de seriozitate și evident, de verticalitate. Mi-au mai spus că bani n-o să câștig mulți, numai de vreo cutie de vopsea pe an. În schimb, plăcerea de la muncă va fi imensă, mi-au zis. Că voi fi mereu în contact cu oamenii, cu natura, cu universul. 24/24, fără concedii și fără zile de odihnă.

*

Asta a fost demult. Până să devin om. Om ca toți oamenii. Un simplu muritor, cum s-ar exprima foștii mei colegi de serviciu.

O să mă recunoști, dacă vrei. Sunt tipul ăla care oferă loc bătrâneilor în transportul public. Ăla care ia apărarea unei femei agresate de un prostănac. Vecinul care te salută în ascensor și-ți urează o zi bună. Necunoscutul ăla care te ajută să cari un geamantan greu. Sunt omul care împarte o chiflă cu un maidanez amărât sau o pisică fără stăpân. Tipul care culege o sticlă goală de pe o bancă din parc și o pune la coș. Sunt șoferul care nu claxonează enervat pietonii sau bicicliștii. O să mă găsești iarna deszăpezindu-ți drumul spre lucru ori școală. Primăvara o să mă vezi dăruind mărțișoare necunoscuților de pe stradă. Vara – aducând o căldare de apă unui pom doborât de arșiță. Toamna îți voi împrumuta umbrela mea ca să nu înhați o răceală pe timp de ploaie.

*

Am renunțat la fostul meu job, de un simplu semn de circulație care indică trecerea de pietoni. Și nu regret nici până azi. Acum câștig mult mai bine – mulțumirile, cu care mă răsplătești tu de fiecare dată când îți dau o mână de ajutor.

20131122-222641.jpg

O viaţă ca-n filme.

„Viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să faci alte planuri.”  John Lennon

Aproape niciodată nu trăim în prezent. În mare parte gândurile ne sunt mult prea departe de clipa actuală, de punctul zero al timpului concret. Ni-l consumăm acest timp, acest prezent, îndepărtându-l involuntar ba spre viitor, ba spre trecut. Nu există o sincronizare constantă a percepției individuale a timpului și a trecerii lui reale, obiective, universale. Suntem sortiți să oscilăm între aceste două direcții, asemenea unui balon zburător, ancorat de pielea pământului.

Rar conștientizăm acest proces al trecerii timpului. Rar, foarte rar putem percepe prezentul ca pe ceva definit, separat, un stop-cadru al unei pelicule de cinema. În mare parte prezentul ni se scurge printre degete și adunat grămăjoară secundă cu secundă, minut cu minut, lasă amprente pe sufletul și, evident pe cărnea noastră efemeră.

***

Eliade scria că ne creăm propriul nostru film – o percepere diferită a realității. Apoi, în mod continuu suprapunem acest film peste imaginea adevărată a lucrurilor. Astfel, ne izolam intr-un univers sintetic, individual. Puțini sunt cei care pot opri filmul, sfărâma acest univers și rupe legăturile imaginare spre viitor și spre trecut. Iar acei, care totuși reușesc să o facă, să trăiască în prezent, se pot trezi într-o singurătate înspăimântătoare.

Ai nevoie de curaj, de voință, de caracter ca să poț stăpâni timpul. Să-l percepi nu ca pe un fapt împlinit si nici ca pe o proiecție de viitor, ci ca pe ceva concret care ţi se întâmplă acum, în chiar această clipă. Să poți fi atent, cu adevărat atent la lucrurile, emoțiile care te domină sau dimpotrivă – te amorțesc. Să te poți minuna continuu de fiecare clipa trăită, care inevitabil vine să o substituie pe precedenta.

Îți mai trebuie curaj să conștientizezi din timp că trupul tau, mândru, zvelt, semeț nu e decât un imperiu de celulule într-o ascensiune si cadere continuă, regenerare și degradare continuă și că într-o bună zi acest echilibru va fi tulburat de genele tale obosite. Și te vei mișca, vei respira, vei cuceri continentele mai lent și cu mai multă vărsare de energie. Vei îmbătrâni apoi, fără a pricepe clar când ți-ai risipit viața. Unde ai ratat și pe ce ți-ai irosit prezentul.

***

În aceasta visare spre viitor sau trecut, viața ni se petrece pur și simplu. Ca un film bun, extraordinar de bun, care merită toate statuietele Oscar și toate aplauzele publicului imaginar. Dar care cu aceiași ușurință poate rata absolut toate premiile, toate bucuriile și toate fericirile veritabile ale vieţii.

20131120-130306.jpg
Sursa poză: thenerdpocalypse.com

Cu capu-n nori.

Sâmbăta trecută, 2 noiembrie la Tipografia5 a avut loc un eveniment tare simpatic – recital de versuri și concertul trupei românești „We singing colors”. Fusesem invitat și eu. Mai bine zis provocat, să recit câteva din versurile mele, pe care din lipsă de timp (sau curaj) nu le pun pe blog.
Pe vremea când lumea deschidea mai des cărțile, decât paginile de internet asemenea petreceri („șezători” le spuneam noi) se organizau peste tot. Bukowski își recita poeziile prin baruri, Păunescu – la cenacluri, Visotsky – la bucătărie. Formele variau, esența rămânea aceași. Se recita, se cânta, se schimba o vorbă, într-o atmosferă caldă și specială. La fel a fost și la evenimentul de săptămana trecută – „Cu capu-n nori”. Mai jos sunt niște versuri, pe care le-am ales potrivit tematicii recitalului. Cu această ocazie, le mulțumesc încă o dată organizatorilor, participanților, celor care au fost și care au vrut să vină.

***

***Nautilus

Înfășurat într-un pește
Sar în necunoscut.
Iau cu mine timpul
Și colind apele;

Mările negre
Lacurile albe,
Oceanele de maci,
Si râulețele fine
De pe corpul tău, ce-apar
Atunci când noi ne iubim.

***Amnezie

Ce sunt norii, dacă nu fragmente de mare? Ce sunt păsările, daca nu peștii cerului? Oare cand noi oamenii am uitat înotul?

***Izolat ploi

Cod roșu de ploi
De furtuni
De priviri
De insinuari
De exemple din trecute
De exemple din viitor,
De cuvinte
Spuse nelalocul lor
Si in locul deloc potrivit.

Străini ne inundă,
Șiruri grăbite
Strecoară umbrelele
Între tâmplele noastre lipite.

***Stratosfera

Mi-am tăiat o felie de cer
Și am iubit zborul
Cealaltă felie o păstrez
Pe mai târziu
Când voi defini dorul.

***Meteoscopie

Mi-am risipit gândurile pe cerul de toamnă. Aștept ploaia să mi le adune la loc. Azi, umbrela o las acasă.

***Sinteza fericirii

Privesc norii,
Ascult pământul,
Citesc oamenii,
Învăț mereu,
Simt aproape
Respirația iubitei.

S i n t e z ă.
Fericirea e aproape mereu sub norii pamântului, în oamenii pe care-i iubim.

***

20131108-154323.jpg