Resuscitarea unei melodii.

Necunoscute sunt căile creierului. nici nu înţelegi cum se întâmplă când dai din întâmplare peste o piesă mai veche, a unei trupe mai vechi, care poate nici nu mai există sau care cântă acum un soi de bullshit amestecat cu alt bullshit şi nu mai e demult în playlist-ul tău de pe youtube.

cântec, care ţi-a plăcut tare demult, pe care poate chiar îl cântai în duş sau îl îngânai pe stradă când nu te-auzea şi nu te vedea nimeni, la lucru când stăteai peste program sau în maşină în drum spre acest lucru sau spre casă.

melodie, care pur şi simplu suna bine în capul tău şi care-ţi crea o stare de confort, de claritate, de levitaţie deasupra lucrurilor ce se întâmplau în jurul tău. perioada, de cât te ţine această febră pentru piesă e calculată individual – zile sau săptămâni, poate chiar luni.

şi atunci când te-ai hipersăturat de ea, cânt celulele neuronale s-au cam obosit să tot vibreze sub aceleaşi note, o uiţi. te detaşezi fără niciun regret. vă despărţiţi amiabil şi o laşi să moară într-un sertar pe care ai scris „a nu lăsa să moară”.

apoi după ceva timp, poate chiar ani, când te-ai schimbat şi tu şi lumea care te hrăneşte cu muzică bună, care ar trebui să sune bine în capul tău. şi care uneori chiar sună. dai din întâmplare peste acea piesă, peste vechiul tău prieten cu care obişnuiai să-ţi începi dimineţile şi să-ţi închei serile.

la radio-ul din maşină, într-un local afumat, pe newsfeed-ul tău sau pur şi simplu o reauzi în minte prin nu ştiu ce mecanisme psihologice. şi ca după un şoc electric al defibrilatorului piesa reînvie pe masa de operaţie. respiră, capătă culoare şi volum în timpanele tale.

şi o asculţi ca pentru întâia sau a 2-a oară, când abia ai dat de gustul ei. şi îţi dă aceeaşi stare de bine, de confort, de claritate, de levitaţie deasupra tuturor lucrurilor ce se petrec în jurul tău.