Drumuri paralele

Oboseală, nesomn, înțepeneală și disconfort fizic. Nu numai asta înseamnă drumurile lungi. Ele mai și limpezesc gândurile și oarecum aranjează pe policioară prioritățile. Ce altceva să faci când timpul se măsoară în kilometri, iar distanța – în numărul de localități trecute pâna la destinație?

Stai cu fruntea lipită de geam, cu căștile în urechi și pleoapele trase anapoda peste ochi. Și nu mai contează e zi sau noapte, mâine sau poimâine, autostradă sau drum chinuit de vreme. Ești izolat de circumstanțe și de centura de siguranță. Condamnat să stai față-n față cu tine însuți.

Aranjezi amintirile, dezlegi întâmplările, ghicești intențiile prietenilor tăi sau a celor pe care-i numești prieteni, analizezi faptele lor și ale tale. În acest timp, în jurul tău trec orașe, sate, mici benzinării și magazine închise ca sufletul tău pe timp de iarnă. Totul e în mișcare, în afară de trupul tău înșurubat în scaunul mașinii.

După câteva sute de kilometri, după ce ai rumegat tot ce se putea de gândit începi să-ți vezi de-ale viitorului. Dispar lucrurile minore, junk foodul de gânduri cu care te îndopi zilnic. Dispar fragmentele sterile de sens, pseudorepere cotidiene care-ți arată unde, cine și când ești. Toate se pierd în drumul de noapte, la fel cum se pierd unul câte unul indicatoarele de pe marginea drumului.

Aștepți să nu aștepți nimic. Ochii fug după clădiri în care au trăit, au iubit, au urât, au visat oameni, pe care niciodată nu vei ajunge să îi cunoști. Oameni ca tine. Cu grijile, nevoiele, poftele, reușitele și dezamăgirile lor. Oameni care au avut sau au și ei prieteni exact ca ai tăi. Și cu care probabil vorbeau mai des, pentru că încă nu apăruse netul. Cu care se vedeau mai des, pentru că nu se inventase mobilele și pachetele cu tone de minute gratuite. Oameni, cu care nu te vei interesecta niciodată. Suflete și destine paralele.

În mașină, îi vezi pe băieții din formație care dorm dus. Șoferul, infuzat bine cu câteva cafele e concentrat la drum. Mâine sau chiar azi începe o nouă zi, iar seara – un nou concert. Închizi pleoapele, închizi fluxul de gânduri și luneci ușor într-un somn firav. Paralel cu drumul.

IMG_5891.JPG

Tăcerea de a fi

Ea nu întârzie niciodată și nu vine la timp nicicând. E ca o veche prietenă pe care o întâlnești întâmplător în oraș și care-ți aduce aminte câți ani au trecut de când nu v-ați văzut. Și câte frunze s-au scuturat de la ultima ta insomnie.

Ea nu tace niciodată și nu se oprește nicicând din vorbit. E un cerșetor care nu te întreabă câte zile senine mai ai în portofel. Te ademenește cu legende și istorii ploioase, pe care nu știi să le crezi ori ba. Îți umblă prin buzunarul de amintiri și te lasă fără cuvinte.

Ea nu te alină niciodată și nu te lasă fără suflare nicicând. E același chirurg bătrân, care după o lungă gardă de noapte îți deschide cutia pieptului și-ți eliberează inima din cușcă. În loc îți pune un nor cenușiu, presurat cu o pulbere de ploi.

Pic pic pic… infuzia de frunze își face efectul. Mișcările ruginesc, privirea amorțește undeva departe, dincolo de geam și dincolo de timp. Gândurile încetineasc odată cu bătăile a ceea ce era cândva inimă. Apoi se așterne o lungă, chinuitoare și demult așteptată tăcere.

Ea niciodată nu bate la ușă, iar tu nu pui zăvorul nicicând.

Septembrie, 2014

IMG_5725.JPG

Nealeșii poporului

La fiecare alegeri made in Moldova mi se spune că trebuie să aleg între răul cel mai mic. De la liceu țin minte faza asta. Că altfel n-ai cum. Că e datorie, șansă, poziție, vector și bla-bla-uri de tot felul. Dar pentru a ajunge la imunitate parlamentară și pașapoarte diplomatice, jucătorii politici ar trebuie mai întâi să mă aleagă pe mine. Să mă selecteze din masa populară și să mă bage în plasa procentuală
numită „electorat”. Să-mi câșige încrederea și votul cu promisiuni, reforme, vectori și aceleași bla-bla-uri. Locurile lor preferate de pescuit rămân neschimbate – la TV, radio, panouri gigantice sau în PMAN la ceremonii poltico-distractive cu oameni care cu această ocazie mai câștigă un ban, fluturând câteva ore un steag al partidului, al statului sau al altui stat. Rubla curge, minoritățile rămân.

În fond, e aceeași mână de oameni, aceleași piese, aceeași scenă și actori politici care se perindă pe la Parlament de la independență încoace, incapabili să scoată țara asta din coma
istorică. Să asigure un salariu european pentru medici, profesori sau polițiști. Să asigure un nivel de viață, dacă nu bun – măcar unul decent pentru pensionari și invalizi. Da, fericirea înseamnă inclusiv siguranță financiară, aleșilor. Iar ziua când vin facturile sau când faci cumpărăturile n-ar trebui să-ți rupă din aproape tot salariul. Din 1991 trăim în perioada electorală aceeași dramă națională – alegerea între răul cel mai mic.

Dodonii, șeleniii, formuzalii, stepaniucii, usatâie, pataltâie sau alte grupuri marginale țintesc și ei treuca puterii. Care împinși din afara țării, care din afara rațiunii. E firesc, e democrație și răsuna muzica. De dorit în centrul capitalei. De dorit melodramatică, care să bată în amintiri despre trecutul „viitor luminos”. People хавает – masele înghit, vorba producătorului muzical. Și acești marginali politici vin cu promisiunile, interesele, vectorii și bla-bla-urile lor.

Dar sunt sigur, ca dacă aceste figuri politice vor ajunge la putere, muzica va cânta doar în mașinile lor cu numere diplomatice. Și în vilele lor nedeclarate. Și în saunele lor unde-și spală păcatele electorale. Iar toate lozincile, înghețata gratuită, cetele de colindători care strâng semnături, donațiile din surse necunoscute vor rămâne doar în amintirea și veșnica pomenire a poporului.

Mi-e silă de electorală, de banere cu eructații promițătoare, „soluții” debile pentru mase sterile la minte, mesaje repulsive și zâmbete false, de toți pseudo-patrioții care se bat în piept în ritmurile șansonului.

Mi-e milă de turmele cu care manipulați voi. Turme, spălate zilnic cu atâta grijă pe creier și incapabile să ia o decizie obiectivă. Una a lor, proprie și nesilită de nimeni. O alegere a lor și nu a voastră, nealeșilor poporului.
Datorită vouă, la fiecare electorală sunt condamnat să aleg între răul cel mai mic. Și să sper. Pentru că speranța e ultima mea alegere.

„Viața pe un peron” | Octavian Paler

viata pe un peronÎn iulie am primit în dar un braț zdravăn de cărți, printre care s-a strecurat una de Octavian Paler „Viața pe un peron”. Unii probabil au auzit de el numai din citatele cu care e împânzit Facebook-ul. Și pentru mine Paler a fost până de curând oarecum necunoscut.

Nici nu bănuiam însă ce comoară se ascunde printre paginile sale. Fragmentele share-uite și like-uite pe paginile de socializare nu sunt scoase din lucrările sale, sunt mai degrabă rupte din viața lui. Ca să înțelegeți, omul a debutat abia la 44 de ani cu un volum de versuri și s-a impus ulterior prin proza sa.

O jumătate de viață a acumulat acea forță literară până a răbufnit. A avut curajul să-și publice lucrările, să elibereze acea dimensiune de idei, lumi, drame, cuvinte ca în final să ajungă atât de apreciat în prezent. Probabil e o lecție de răbdare și de curaj. Sau de ceva între ele.

***

„Viața pe un peron” e o carte despre singurătate. Despre frică și curaj. Curajul de a schimba destinul și a căuta drumul spre sine. Despre luptă, renunțare, incertitudine și îmblânzirea propriilor șerpi.

E un roman despre doi oameni care-și petrec viața pe un peron părăsit, în care nu vin și din care nu pleacă trenuri. Limita între real și imaginar n-o poți percepe clar, pentru că dacă te ții de firul narativ vei fi condamnat să rătăcești prin mlaștinile ce înconjoară peronul părăsit și întreaga carte. Iar în centrul romanului e așteptarea. Și arta de a învața să aștepți.

***

„Oamenii iți iartă multe, dar nu-ți iartă când le arăți cu degetul lașitatea. Ei vor să pară nobili, chiar când nu fac nimic pentru asta său mai ales când nu fac nimic.”

„Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte.”

„Atât cât pricep eu lucrurile, omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitându-se spre cer, ci căutându-l în sine însuşi, ce anume ar putea opune morţii şi neantului. N-am suportat gândul că suntem doar pulbere şi atunci am căutat în noi ceea ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola.”

„Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.”

Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.”

„Poate că pentru a-şi regăsi dragostea de viaţă, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliţi uneori să străbată un coşmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilaţi, pot spera din nou.”

„Infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranţă.”

„Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui.”

„Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva.”

„Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.”

„Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări? Aşteptările diferă între ele ca oamenii.”