Drumuri paralele

Oboseală, nesomn, înțepeneală și disconfort fizic. Nu numai asta înseamnă drumurile lungi. Ele mai și limpezesc gândurile și oarecum aranjează pe policioară prioritățile. Ce altceva să faci când timpul se măsoară în kilometri, iar distanța – în numărul de localități trecute pâna la destinație?

Stai cu fruntea lipită de geam, cu căștile în urechi și pleoapele trase anapoda peste ochi. Și nu mai contează e zi sau noapte, mâine sau poimâine, autostradă sau drum chinuit de vreme. Ești izolat de circumstanțe și de centura de siguranță. Condamnat să stai față-n față cu tine însuți.

Aranjezi amintirile, dezlegi întâmplările, ghicești intențiile prietenilor tăi sau a celor pe care-i numești prieteni, analizezi faptele lor și ale tale. În acest timp, în jurul tău trec orașe, sate, mici benzinării și magazine închise ca sufletul tău pe timp de iarnă. Totul e în mișcare, în afară de trupul tău înșurubat în scaunul mașinii.

După câteva sute de kilometri, după ce ai rumegat tot ce se putea de gândit începi să-ți vezi de-ale viitorului. Dispar lucrurile minore, junk foodul de gânduri cu care te îndopi zilnic. Dispar fragmentele sterile de sens, pseudorepere cotidiene care-ți arată unde, cine și când ești. Toate se pierd în drumul de noapte, la fel cum se pierd unul câte unul indicatoarele de pe marginea drumului.

Aștepți să nu aștepți nimic. Ochii fug după clădiri în care au trăit, au iubit, au urât, au visat oameni, pe care niciodată nu vei ajunge să îi cunoști. Oameni ca tine. Cu grijile, nevoiele, poftele, reușitele și dezamăgirile lor. Oameni care au avut sau au și ei prieteni exact ca ai tăi. Și cu care probabil vorbeau mai des, pentru că încă nu apăruse netul. Cu care se vedeau mai des, pentru că nu se inventase mobilele și pachetele cu tone de minute gratuite. Oameni, cu care nu te vei interesecta niciodată. Suflete și destine paralele.

În mașină, îi vezi pe băieții din formație care dorm dus. Șoferul, infuzat bine cu câteva cafele e concentrat la drum. Mâine sau chiar azi începe o nouă zi, iar seara – un nou concert. Închizi pleoapele, închizi fluxul de gânduri și luneci ușor într-un somn firav. Paralel cu drumul.

IMG_5891.JPG

Reclame

Tăcerea de a fi

Ea nu întârzie niciodată și nu vine la timp nicicând. E ca o veche prietenă pe care o întâlnești întâmplător în oraș și care-ți aduce aminte câți ani au trecut de când nu v-ați văzut. Și câte frunze s-au scuturat de la ultima ta insomnie.

Ea nu tace niciodată și nu se oprește nicicând din vorbit. E un cerșetor care nu te întreabă câte zile senine mai ai în portofel. Te ademenește cu legende și istorii ploioase, pe care nu știi să le crezi ori ba. Îți umblă prin buzunarul de amintiri și te lasă fără cuvinte.

Ea nu te alină niciodată și nu te lasă fără suflare nicicând. E același chirurg bătrân, care după o lungă gardă de noapte îți deschide cutia pieptului și-ți eliberează inima din cușcă. În loc îți pune un nor cenușiu, presurat cu o pulbere de ploi.

Pic pic pic… infuzia de frunze își face efectul. Mișcările ruginesc, privirea amorțește undeva departe, dincolo de geam și dincolo de timp. Gândurile încetineasc odată cu bătăile a ceea ce era cândva inimă. Apoi se așterne o lungă, chinuitoare și demult așteptată tăcere.

Ea niciodată nu bate la ușă, iar tu nu pui zăvorul nicicând.

Septembrie, 2014

IMG_5725.JPG