Aeroportul tăcerii

Suflu în palme ca să le încălzesc puțin. Din ele iese un nor adus din țara mea, care apoi se risipește în răcoarea dimineții înainte ca următorul avion să aterizeze somnoros pe aeroportul din Kiev. E frig, dar suportabil. Suntem în trecere pe aici și ne grăbim să ne adăpostim în terminal.

Zăpada scârțâie sub roțile autobuzului în care se discută orice numai nu evenimentele din estul Ucrainei. Lumea pare sictirită și oarecum resemnată. De parcă știrile din cealaltă parte a țării sunt de pe altă planetă. Un armistițiu fragil, în care mor cei care nu apasă pe trăgaci.

În general, aeroportul e o lume aparte. Un amestec de culturi, caractere și destine. Nu și de data aceasta. Acum seamănă mai mult cu un ghem aproape mut, în care separatismul e un subiect tabu. Rușii care-l tranzitează sunt mai puțin auziți, ucrainenii sunt și ei mai tăcuți, celelate etnii își dau seama ce se întâmplă cu țara asta și preferă să nu se dea cu părerea.

O resemnare națională și un lung suspin, umbrit și mai mult de apropierea sărbătorilor de iarnă. Nici măcar norii ce vin din est nu tulbură liniștea aeroportului din orașul în care cu un an în urmă erau secerați oameni revoltați. Oameni cărora peste noapte li s-au furat pământuri.

Politicienii continuă să facă declarații, jurnaliștii – materiale, militarii – meseria, iar mamele – să întâmpine sicrie.

Viața însă merge mai departe. Inclusiv pe acest aeroport. De pe care încă mult timp n-o să decoleze zâmbete.