MOLDOVA PARALELĂ

O spun de la început. Nu este o declarație de dragoste, e o declarație de independență.

Azi Moldova face 24 de ani, iar la 24, eu student la medicină încă nu știam clar ce vreau de la viață. Nu avea nimeni curajul pe-atunci să-mi spună că nu vei putea supraviețui cu un salariu de medic în Moldova. Sau pur și simplu nu vroiam s-o cred și pe asta. Nu eram sigur nici în ce direcție s-o iau la rezidențiat. Nici dacă ar fi mai bine să încerc să fac un master peste hotare. La 24 e ușor să iei decizii și mai greu e să te ții de ele. La 24 de ani ai săi Moldova încă nu ştie clar ce vrea. Şi încotro ar vrea să o apuce.
***
Nu există țară fără coloană, cum copac fără tulpină nu e. Roadele voinței noastre, le vezi azi la știri. Pe străzi. În piață. În cartierul tău și al meu. Se văd în toate lucrurile care ar fi putut să fie, însă există acum într-un univers paralel. Într-o Moldovă paralelă. O are fiecare. Fiecare are Moldova sa paralelă. Şi fiecare o poartă cu sine – care în sân, care într-un ciorap de lână, care-n inimă, care într-un colț rupt de buzunar. O poartă în limbaj, gesturi, stil, caracter. O poartă mai ales prin comportamentul său în lume, prin cei 7 ani de-acasă dacă vrei. Prin exemplu pe care-l dau copiilor săi. Și nu contează dacă ești tu între frontierele ei sau departe în lume. Dacă îți iubești colțul tău de țară cu toată inima și gândirea ta, atunci nimic nu te poate opri să-ți construiești oriunde Moldova ta paralelă.

Eliade scria că „libertatea absolută se câştigă prin dragoste. Căci doar dragostea îl eliberează pe om de natura sa.” Oamenii Moldovei au nevoie de voință, de caracter, de curaj. Și dragoste. Pentru că nu poți scuipa în ceea ce iubești. Nici măcar o coajă de sămânţă în parcul Ştefan cel Mare din centrul oraşului.
***

Astăzi, peste ocean la mii de kilometri de Republica Moldova mă simt mai independent ca niciodată.
Liber, îndrăgostit și independent.

***

971648_4717076213104_330986850_n

Anunțuri

Raul din noi.

„Dacă te vezi pe tine în ceilalţi, pe cine ai mai putea răni? Ce rău ai mai putea face?”  Buddha

Seminta raului e adanc implantata in fiecare din noi. E suficient doar sa o udam la timp si sa-i dam destula lumina diabolica, pentru ca ea sa incolteasca si sa-si intinda lacom crengile spre colturile cele mai ascunse ale sufletului.

Suntem rai prin definitie, prin origine. Nu pentru ca ne infruptasem din fructul oprit, ci prin faptul ca am vazut de mici in familie, la televizor, pe strada cum e sa fii rau, cat e de simplu sa fii rau, cat de dulce sa fii rau, razbunator, perfid, “smecher” in limbajul urban. Si asta se invata foarte repede, rautatea se lipeste ca mucegaiul de peretii sinceritatii noastre.

Cel mai rau in rautatea noastra cea de toate zilele, iartata-mi fie tautologia, e faptul ca nu constientizam prezenta ei in viata noastra. Evident ne cutremura brutalitatea unui ucigas vazut pe sticla sau ne zgaraie urechea insulta unui betiv, sau privirea acra a soferului nemultumit, dar in amalgamul de evenimente ce ni se intampla pierdem acea sensibilitate de a distinge calitatile si intensitatea raului din jurul nostru.

Suntem imuni la raul ce ne inconjoara pana cand acesta nu-si arata chipul dincolo de oglinda. Realizam uneori instantaneu, alteori prin niste lungi framantari alergice ale sufletului ca acest “rau” e parte a fiintei noastre.

Mereu va fi asa, de altfel. suntem oameni, ce dracu’?

Important, e sa invatam una: sa acceptam raul din noi, sa-l deprindem sa-si tina gura din cand in cand, sa-l obisnuim cu sacrificiul propiului orgoliu, sa-l dezvatam de principii si uneori de valori false. Sa-l tinem cat mai izolat de persoanele iubite – tinta perfecta de altfel. sa-i taiem pornirile malitioase sau sa scuipam cuvintele veninoase in chiuveta de la baie si nu in urechea omului drag. nu e simplu deloc, stiu.

Dar alegand raul, drumul cel mai usor, permitandu-i de la a ne controla gandurile, starile, emotiile, pana la a ne manui faptele – ne hotaram soarta.

Bunica mea zicea ca e usor sa fii rau, sa fii bun e greu. Intelepciunea batranilor nostri o intelegi in timp, de altfel. Nu e mare teorie si nouatate.

Acceptandu-ne raul, operandul zilnic si taind din ramurile uscate ale sufletului, devenim mai buni.

Pana la urma, tine doar de o alegere. Atat.

 foto: sallytharp.blogspot.com

„Luni de fiere” / Pascal Bruckner

Nu stiu daca am avut 16 ani cand am vazut pentru prima oara filmul lui Roman Polanski “ Bitter Moon” (1992), nici nu mai tin minte in ce circumstante. Probabil, il rulasera seara tarziu pe unul din canalele de filme private, ce rasareau ca ciupercile dupa ploaie dupa destramarea URSS-ului. Cert este, ca tot ce mi-a ramas in minte era scena aia din autobuz – Franz o vede pentru prima data pe Rebecca  si o ajuta sa scape de o amenda, dandu-i biletul sau de calatorie.

De fiecare data imi imaginam ca la fel mi se va intampla si mie. Acea scanteie se va aprinde in decoruri daca nu similare, cel putin la fel de intamplatoare. Asi fi mai intai de toate vazut in ochii iubitei, drept un salvator, un erou, un supererou chiar, care ar fi aprins acea flacara a pasiunii daca nu prin salvarea universului, macar prin salvarea de o amenda in transportul public.

Nu se intampla insa asa cum ne vedem in filmele din copilarie. Nu se intampla pentru ca filmul, sau acea carte, pe care o rasfoim zilnic –  o scriem chiar noi.

Vreau sa va atentionez: “Luni de Fiere” de Pascal Bruckner e o carte rea.

Si prin asta e buna, e buna prin rautate ei. De aceea nu o recomand cuplurilor fragile, satioase si obosite de iubire. Nu o recomand celor care pun la indoiala dragostea pe care o simt pentru persoana draga.

Luni de Fiere, de Pascal Bruckner trezeste o ambivalenta de emotii, la fel ca si “Parfumul” de Patrick Suskind. O rosfaiesti, balacindu-te in propria neputina de a renunta la ea. Recunosc, exista fragmente in carte, atat de iscusit detaliate de autor ca ti se intoarce efectiv si iti vine s-o arunci naibii.

Care este limita dragostei? Si daca ea exista, dincolo de aceasta ce este? hotarul cu ura? Ce este normal si anormal intr-o relatie? Ce inseamna daruire deplina? si cat de razbunatoare poate fi fiinta umana?  Raspunsul la aceste intrebari le poti gasi in carte, daca stii sa le cauti.

Nu am sa intru mult in subiect. Este povestea a doua cupluri, una care reuseste s-o infecteze pe cealalta cu germenele dezbinarii. Descrie evolutia unei pasiuni bolnave de la indragostire, idolatrizare, perversiune, sado-masochism, urofilie si scatofagie (termenii ii puteti cauta pe google) la monotonie,  ura cronica si violenta psihologica distructiva.

Asa oare va arata viitorul cuplului? „Cuplului modern”, cum avea sa spuna intr-un interviu insasi autorul cartii, care ”are nevoie de o anumită intensitate. Și această nevoie duce uneori la dorința de a se separa atunci când intensitatea nu mai este mulțumitoare. Deci cuplul modern își iubește propria criză, lucru care îi explică fragilitatea”.

Nu cred ca mai vreau sa citesc altceva de acest autor. Cel putin in viitorul apropiat. Filmul chiar e bun si destul de bine regizat .

Mai jos sunt, ca de obicei cateva fragmente.

„Nu rade de autobuz: nu exista un loc de electiune pentru o dragoste la prima vedere. Chiar si o cutie pe roti poate deveni anticamera paradisului atunci cand crezi in hazard.”

„Cum sa eviti primele cuvinte vesnic aceleasi, cum sa te arati in acelasi timp delicat, original, seducator, ispititor? Intrebare grava care fu, presupun, cea a Diavolului in ultima seara a Facerii.”

„Stii ca, dezbracandu-se, barbatii si femeile isi pierd deseori gratia de care au dat dovada imbracati: nuditatea este un vesmant prost croit in care inoata incurcati.”

Despartirea este o anticipare a rupturii pentru ca ne obisnuieste cu ideea ca poti trai fara celalalt.”

„De fiinta care ne este cea mai draga ne temem cel mai mult. Iar gelozia este doar o formă a imaginatiei terorizate care transforma in certitudine cea mai mica banuiala.”

„Astazi, iubirile noastre mor de satietate inainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iata de ce amantii sunt atat de tristi: stiu ca n-au alt dusman decat pe ei insisi, ca sunt in acelasi timp izvorul si secatuirea unirii lor.”

„De fapt ma plictiseam de moarte cu ea. Iar plictisul este un tovaras pe care nu-l suporti decat in singuratate: pentru ca nu vrei martori in acele clipe blestemate, de frica sa nu capeti de la ei o imagine infamanta.”

 „Ce este un cuplu? Renuntarea la existenta in schimbul sigurantei, chipul fara atractie al dragostei legitime. Acest spatiu inchis le banalizeaza si pe fiintele cele mai putin dotate pentru banalitate, le ingreuiaza pe cele mai mercuriale.”

„O stii sau n-o stii: exista o traditie a durerii feminine, in jurul femeilor parasite se formeaza indata o solidaritate;”

 “Astazi, tragedia nu se mai abate asupra oamenilor din blestem, ea se naste din stangacia lor. Cazi in nenorocire gafand, printr-o suita de gigantici pasi gresiti. Dramele noastre nu sunt doar dureroase: ele sufera de handicapul suplimentar de a fi ridicole. Nu mai avem nici macar scuza fatalitatii.”

“Nu le ranesti  bine decat pe fiintele dragi, nu exista nicio placere in a supara necunoscuti.”

“Ciudată epoca: cel mai greu lucru nu e sa indepartezi din ea obscenitatea, ci sa o faci sa se iveasca. Toleranta a dezamorsat cele mai licentioase situatii, sexul este un biet sacrilegiu care nici nu mai are macar virtutile sacrului. Nu decaderea il ameninta pe libertinul modern, ci plictiseala.”

Prea mult trecut, nu destul prezent, niciun viitor.”

“Orice forma de iubire, oricat de armonioasa ar fi ea, adaposteste o drama sau o farsa latenta. Iar in omul cel mai cinstit oricand ramane destula stofa ca sa devina un ticalos.”

“Nu exista politisti mai implacabili unii fata de altii decat amantii.

„Sunt victorii care duc la un impas, tot asa cum sunt infrangeri care deschid cai noi.”


Imagini/video: „Bitter Moon” (1992, Roman Polanski)

2.

ciudate fiinte sunt batraneii. ei ma induioseaza uneori pana la lacrimi, iar alteori imi dau fiori de scarba. dar de obicei nu-i bag in seama. stiu ca am sa ajung ca ei si lumea o sa priveasca prin mine, sau se vor uita ca la o carne rasuflata si-mputita. daca nu-s ai nostrii, ii toleram repezit si cu dispret. daca is ai nostrii, ii toleram repezit si cu ingaduinta. dar batranii tot batrani raman, pe cand noi suntem oameni importanti, cu vieti grandioase de trait. si de irosit.

***
„dragostea in vremea holerei” – cartea asta mi-a dat stari de voma. probabil nu am inteles-o, avand in vedere ca toate lumea a ramas incantata de ea (inclusiv tudor chirila), sau sunt eu mai speciala. stiti momentul ala de la sfarsit cand cei 2 fac dragoste? va imaginati 2 batranei facand amor? unii ar spune ah, dar ce frumos; eu zic ca e penibil. am vazut aceasta imagine prin ochii lui florentino, care descria sanii lasati, carnea flasca a babutei si mirosul specific batranetii. mi-am dat seama ca majoritatea oamenilor nu mai intretin relatii intime dupa o anumite varsta nu pentru faptul ca nu se mai iubesc, nu se vor, sau nu mai sunt in stare, ci din simpla pudicitate. femeile in special, vor sa se simta dorite, de aia cu timpul le vine greu sa se dezbrace in fata barbatilor. in fine, asa e toata cartea; iti arunca-n fata, sub forma de scuipat cu flegma, viitorul ce ne asteapta pe toti, cu ajutorul si mila lui dumnezeu. per ansamblu insa, frumoasa poveste de iubire. ce nu?

***

la muzeul pushkin din moscova, in cladirea dedicata temporar schitelor ale lui picasso si dali, 2 batranei lucreaza la „dulap”. eu cred ca oamenii aia au de zis mai multe decat toate mazgalelile lui picasso la un loc. vroiam sa aflu un pic din realitatea lor si am pus pe cineva sa-i intrebe daca sunt casatoriti. babuta a rosit vizibil si ne-a confesat ca abia se cunosc, au inceput a lucra nu demult impreuna. am stanjenit-o cu intrebarea noastra, dar am depistat femeia din ea care a fost receptiva si ne-a privit cu un soi de cochetarie. deci orice babuta e inca femeie, si orice mosnegel e inca barbat.

***
astazi in lift am urcat cu o batranica care abia se misca. am asteptat rabdatoare vreo 20 de secunde cu usa deschisa, pana a urcat 3 scari in cruce. e senila, mi-am zis. m-a intrebat etajul, i-am spus: 10. ea oprea la 7. cand a ajuns la destinatie i-am dat binete si mi-a raspuns: calatorie placuta pana la 10. am zambit sincer si m-am dojenit pt ca am crezut-o dusa. batrana asta cu ani grei in spate avea umor.

***
as zice ceva si de bunicul, insa e prea mult de scris. cert e ca eu am fost prea mica sau ingnoranta ca sa-i cer mai mult decat un pumn de cireste, ciucalate sau faguri cu miere. nu am putut sa-i cer povestea vietii lui care, credeti-ma, a fost impresionanta. asta o stiu din cele ce-mi mai spune mama uneori, insa lipsesc prea multe verigi ca sa incheg toata informatia intr-un fir logic. cu toate asta, el m-a invatat cea mai de pret lectie de viata, fara sa o stie. i-a spus mamei: vika, obshenia ato tovar, i ea zaplaciu za neo bolishe vsevo na svete. vika e acuma o femeie care a reusit foarte multe in viata, si de fiecare data imi spune cat e de important sa poti comunica cu oamenii, pentru ca asta este primul pas spre sufletele lor.

eu zic sa le zambim batranilor. ei sunt mai prezenti decat credem.

(…)

1.

Candva cartea a fost pentru mine parinte, mentor si prieten. acuma, e ca o veche iubire la care revin tot mai rar si mai rar. incet, dar sigur, renunt si la scriitorii preferati. de fapt e doar unul. mereu zic: „e doar unul, deocamdata„, insa stiu ca e pentru totdeauna. am hotarat insa sa nu-i mai citesc cartile, desi mai are cateva care ar putea sa ma intereseze. pur si simplu ma lepad. ma lepad de Eliade.

***
Relatia mea cu el a fost una fireasca (mie); il iubeam si il detestam in acelasi timp. aveam senzatia ca acest Eliade s-a teloporatat in viitor, a desfacut sufletul meu de adolescenta, a tras cu ochiul si mi-a dedicat mici franturi din cartile sale. cred asta in continuare, desi toti cei care-l citesc pe Eliade, pretind la fel. ma apuca un soi de ciuda pe acesti oameni, si imi spun mereu, cu o ingamfare ce-o tin in mine, ca ei sunt departe de adevarul lui Eliade. lasa-i sa se minta, el este al meu.

***
Am riscat cu Eliade. i-am citit prea multe carti si totusi a iesit invingator. de fiecare data aveam o frica sa nu fie asta ultima carte, pentru ca finalmente toti m-au dezamagit. el este unicul scriitor care mai lasa un vid in mine ce trebuie umplut cu o carte, doua. daca am sa o fac, ma tem ca voi ajunge la suprasaturatie.

***
Ma las de Eliade pentru ca el a fost scriitorul adolescentei mele, iar eu deja sunt mare. probabil aceasta decizie este unica care imi confirma maturitatea, iar asta pentru ca numai atunci cand esti mare poti renunta constient la oameni si lucruri inca dragi. nu vreau sa mai fortez lucrurile, trebuie sa respir in voie lipsa lui Eliade, si am sa o fac multumita.

(…)

De (n)ori.

Nori

Le alungi,

Facand-mi semn

De pe tarmul tau plin de taceri.

Speri

Sa te prind

Ca pe-o umbra de vant

Neatinsa comoara a regelui orb,

Incaruntit

de aproape o mie si una de ori

Pana-n zori asteptand un ravas de pe celalat mal

Al salbaticului si nentelesului om-ocean.

Prinzi

In lemnul unei oglinzi

Un sirag de cuvinte scrise din mers

O licarire de dor, de neasteptari cand

Acele ceasului merg pe invers.

Bun venit!

In palatul unui nebun somnambul cersetor

De minuni, de sursuri, de mangaieri.

Numai ieri,

Stii cate stele ti-am prins

In parul tau lung

Cat o raza-nghetata la streasina muntelui-om?

Numai ieri

Cand deschisem fereastra,

m-a atins un nor-calator,

ce mirosea a femeia de pe celalalt

tarm de taceri.


imagine: „Fauna in La Mancha”/ Vladimir Kush

Cafea cu aromă de primăvară.

Au dat in floare copacii din gradina mea. Inflorisera mai devreme de a 31-a primavara.

Absorbindu-le mirosul suav al proaspetei inverziri si adulmecand fiecare raza de soare nascuta sub frunzele lor, gust frenetic din dimineata de martie. Gust din fericita clipa, ireversibila stare, emotia vie si naturala pe care o simti la prima inghitura de cafea din cana scufundata in palme ; gust din bucuria unei treziri langa respiratia ei.

Nu stiam ce vise sunt dincolo de acele pleoape, intuiam doar ca nu mai sunt vise. Intuiam dupa surasul ei incredibil de dulce si lin, prin care imi imbatase toate celulule mintii.

Prin geamul mansardei am prins primele raze ale diminetii. Deasupra se inaltau crengile pinilor somnorosi. Unde oare isi intind bratele lor, cand lumina e chiar langa mine?
Vedeam cum vantul dezleaga fluturii neastamparati, gonindu-i fara mila printre crengile in flori. Aroma pomului imi dezlipise plamanii de suflet.


Sunt un nor de cuvinte si muzica, invelit intr-o coarja de carne vie.

Sunt prizonerul unei gradini, in care nu patrunde timpul si distanta.

Toate intrebarile si raspunsurile se dizolva tumultos in cana mea de cafea.

Primavara si-a descaltat papucii si a venit tiptil spre mine. Imi acoperise ochii si m-a pus sa-i ghicesc numele:

– “Tu?”, o intrebasem.

– “Eu”, imi soptise.

✱✱✱