Douămiicinșpe

Ei bine, s-a mai dus unul. Total diferit de ceilalți. De ce? În primul rând anul ăsta am descoperit America. La propriu. Nu toată, ci nordul ei – Canada. Prietenia noastră însă presimt că e abia la început. Pentru a înțelege ce gust are cu adevărat, că nu totul e uns aici cu sirop de arțar, va mai trebui să acumulez zile, săptămâni, luni. Și să trec măcar peste o iarnă canadiană. Decembrie și Crăciunul din anul ăsta nu se pun – a fost cel mai cald început de iarnă din istorie. 
În general, fiecare nou-venit are propria sa poveste aici – de adaptare, de alergarea după acte, după studii, de căutare unui apartament, mobilier, mașini, job. Poate într-o zi voi așterne în Word cele mai tari experiențe. Azi însă, despre alta. 

***

Pentru mine, 2015 a fost greu, dar greu-greu. Un an care m-a călit și mi-a întârit familia. Un an, care m-a maturizat, m-a scos din zona de confort și m-a pus în situația de a rezolva lucruri total diferite, de a încerca job-uri noi, de a învăța cuvinte noi și de a întâlni oameni noi. De a acumula experiență și de a îmbiba o nouă cultură. La mii de kilometri de orașul în care am crescut. Departe de părinți, rude, prieteni. 

Departarea e însă azi o chestie relativă. Mai ales cu Skype-ul, Viber-ul, FB-ul sau Facetime-ul sub ureche. Încerc totuși, fără succes să cultiv în mine starea de dor de casă, despre care am tot auzit că e o molimă răspândită – dacă te apucă, nu scapi cu una cu două. Poate e de vină faptul că nu am suficient timp și răbdare pentru asta. Poate mai am nevoie de ani, să se coacă bine dorul. Sau poate dorul meu nebun îl port mereu cu mine. În ochii soției sau în vorba bună a celor apropiați, din Moldova sau de aici, fie și prin mesaje scrise la repezeală.

Chiar de când am aterizat în Montreal lângă noi au fost o familie de prieteni buni, caroră le sunt nespus de recunoscător. 

Douămiicinșpe a fost un an greu, pentru că a fost anul schimbărilor. Și asta este al naibii de interesant. Să vrei și să poți să o iai de la zero. Într-o altă țară, alt oraș, într-o altă cultură, societate, într-o complet diferită stare de lucruri. Să-ți vezi împlinite gândurile de atunci când stăteai cu paharul de șampanie în mână și numerai clipele până la noul an. Pentru că de fapt, gândurile și acțiunile de ieri suntem noi de astăzi, iar găndurile de azi vom fi noi de mâine. Asta vă doresc și vouă. Gânduri bune.

  

Vreți Europa? Facem.

Rar când pun pe blog texte despre politică. Nu că nu m-ar interesa. Dar e prea multă pleavă şi buruieni în toată treabă asta. Îți trebuie răbdare mare să înțelegi dedesubturile, să nu scapi o înjurătură şi să-ţi inhibi reflexul de vomă.

Însă fluxul de ştiri depăşeşte uneori capacitatea de a le filtra la timp. De a le analiza şi a le separa de găselniţe. Statisticele arată că o bună parte din populaţie este în ceaţă, chiar şi până în ajunul alegerilor. Mass-media ameţeşte şi mai tare. Concertele gratuite, pomenile electorale, apariţiile publice, articolele de pe portalurile de buzunar, promisiunile, auto-victimizările, mişmaşurile ascunse de muritorii de rând. Asta este arma lor. A politicienilor noştri, care după alegeri în mod firesc se pregătesc de noi alegeri.

Avem şi noi o armă. Usturătoare pentru cei ale căror principii, planuri şi viziuni nu le împărtăşim. Votul. Cu ştampila aia le dăm peste nas. Peste interesele lor, concertele lor, embargourile, amenințările publice, promisiunile și lozincile lor.

***
Pentru mine exerciţiul alegerii a fost simplu. Ştiu ce s-a întâmplat în Ucraina, Georgia sau aici, chiar sub coastă – în Transnistria. Toţi au plătit un preţ teribil pentru eliberarea de sub „îmbrăţişarea fratelui mai mare”. Şi da, basarabenii chiar au o memorie scurtă. Ne facem că nu vedem persecutările pe vremea comuniştilor, embargourile, intimidările, haosul din anii 90, crimele nedescoperite, deconectările gazului, şantajul economic, laţul care se strângea la gâtul presei ş.a.

Vara asta am văzut cum arată 7 ţări europene. Ţări între care nu există frontiere şi în care au dispărut pretenţiile teritoriale pentru o bucată de pământ. Oamenii lucrează, învaţă, cresc copii, se bucură de viaţă, îşi critică guvernele cum e şi firesc, îşi trimit la închisoare corupţii sau pe ce care încearcă să sară peste lege. Pe toţi, fără excepţie şi fără preferinţă politică.

***

De aceea pentru mine alegerea n-a fost deloc grea. Ştim că şi ai noştri pro-europeni nu sunt sfinţi, dar situația din România inspiră. UE le-a impus nişte reforme inclusiv în justiție, care în mod ironic s-au întors ca un bumerang asupra celor care le-au inițiat. Năstase, Voiculescu, Becali, Voicu, etc. Justiția funcționează. Sau cel puțin dă semne clare de viață. Asta se numeşte un lucru bine făcut, vorba fostului primar de Sibiu şi asta se numeşte independenţa legii faţă de politic.

De aia, pe 30 noiembrie îmi voi folosi cea mai puternică armă, care odată şi odată îşi va produce efectul. Nu mâine, nu poimâine, nu luna viitoare. Dar va acţiona sigur. Voi vota pentru Europa, care în final le va strica planurile corupte şi viaţa confortabilă de pe fotoliile de deputat.

Vă îndemn şi pe voi. Lăsaţi tânguiala, scuzele şi indiferenţa. Pe 30 noiembrie, avem o armă bunişoară împotriva lor. Sa le votăm Europa.

***
Poză simbol.

IMG_6868.JPG

Croissante à la Moldova

Mă întrebam mereu de ce istoria ne-a exclus mereu din algoritmul deciziilor, ne-a ținut la periferia evenimentelor semnificative. Cu adevărat semnificative. Ca pe un oaspete întârziat, ne-a pus la o masă anexă și ne-a dat ceea ce-a mai rămas de la ospăț. De ce până în prezent avem un soi de complex de inferioritate față de națiunile care ne înconjoară? Complex, ce se reflectă în mai toate domeniile. În economie, politică, justiție, educație, cultură. Suntem într-o continuă amorțeală din cauza acestuia. Fără să-l conștientizăm, ne paralizează voința și viitorul.

Trăim din ceea ce avem, ne mulțumim cu ceea ce suntem. Inhibați, umili, mărunți și oarecum fericiți în stâna noastră, cu oile și miorițele noastre. Ne complacem în zona de confort, de cumetri și de all-inclusiv. Noțiunea de calitate la noi e puternic decalată de la realitățile globale. Calitatea vieții, calitate în toate sferele. Încapând cu educație și terminând cu politică. Da, vrem să ne mișcăm înainte, dar cineva să ne ducă în brațe.

De aceea în esență, ne mișcăm spre nicăieri. O mișcare strategică – ar replica unii. Una constituțională, ar spune alții.

***

Ne place să amânăm. Proiecte, legi, străzi pietonale, vectori, decizii în general. E sportul nostru național – amânarea deciziilor. Ne lăsăm duși de val, de lideri politici al căror hobby preferat e împarțitul promisiunilor, duși de concerte sau înghețată gratuită, de lozinci și îndemnuri utopice.

Problema și scuza noastră este că pur și simplu nu vrem mai mult. Din frică sau comoditate. Nu toți, dar majoritatea. Nu vor nicăieri – în nicio uniune, în nicio alianță, în niciun viitor. E cea mai mare felie din populație, care e mulțumită cu ceea ce are sau mai bine zis cu ceea ce n-are.

Suntem umiliți fără să știm, fără să ne cunoaștem puterile adevărate. Și cel mai important – știm cine e de vină. Toți, în afara de noi înșine. Acest sindrom de umilință cronică națională ne țintuiește la patul istoriei. Și într-un fel, ne condamnă din născare să ne obișnuim cu el. Să creștem cu el și să-l transmitem mai departe.

***

În timpul vacanței noastre în Franța, la micul dejun nu-mi lipsesc cornulețele tradiționale – croissante-le calde. Le ador pur si simplu, la un ceai sau cafea. Nu sunt umplute cu nimic, dar au un gust aparte. Se topesc în gură și-ți încălzesc sufletul.

În Moldova, n-am găsit niciodată asemenea cornulețe. Or nu au gust, or simți aluatul, or sunt exagerat de dulci. Niște copii umile.

Cred că și aici e vorba de acea calitate. Lucru pe care abia învățăm să-l înțelegem. „Calitatea” – o chestie greu de definit pentru că are o puternică componentă subiectivă. Anume calitatea ne-ar putea scoate din râpa istoriei și sindromul umilinței cronice. Vinuri, fructe, legume, haine, accesorii, litetatură, muzică – orice lucru făcut aici în Moldova ne-ar putea propulsa pe orbita istoriei. Făcute cu adaos de calitate, de suflet, de gust.

Ca un croissante copt din ingrediente simple, dar cu o puternică și firească infuzie de calitate.

IMG_6587.JPG

Lapte

Pluteam prin norii albi ca prin spuma laptelui dintr-o cană imensă. O frumusețe rară și totuși mereu prezentă deasupra noastră. Ciudat e că nu observăm mereu acest spectacol gratuit. Nu conștientizăm minunea, nu trăim cu ea. Ne ducem traiul în mare parte ignorând lumea din afara rețelelor sociale, calcultoarelor, televizoarelor, caselor sau orașelor noastre.

Sub acest înveliș de nori fierbem în conflictele noastre mărunte, micile victorii și micile înfrângeri, marele speranțe și marele dezamăgiri. Zile, luni, ani, secole. Războaie locale sau mondiale, cuceriri, alipiri, cruciade, epidemii, festivaluri, campionate de fotbal, de tenis, de șah, nunți regale, referendumuri, marșuri pentru pace, pentru democrație, pentru drepturile minorităților naționale sau sexuale, olimpiade de iarnă, de vară, de matematică sau de fizică, alegeri parlamentare, locale, naționale, cruciale sau neesențiale.

Toate le trăim și toate ne trăiesc pe noi. Ne risipim viața fără să ne minunăm. Fără să ridicăm privirea spre cer și să zâmbim universului, stelelor, planetelor sau norilor de lapte.

Iar bucata de rocă înfășurată cu o coajă de aer, pe care noi am decis să o numim Pământ își contiună nestingherit calea. Zile, luni, ani, secole, milenii la rândul. Și își va continua probabil povestea și după ce specia noastră va emigra definitiv pe rețele sociale, în calculatoare sau televizoare.

Laptele dă în clocot și se revarsă peste aripile avionului. Căpitanul anunță aterizarea.

IMG_6179.JPG

Tăcerea de a fi

Ea nu întârzie niciodată și nu vine la timp nicicând. E ca o veche prietenă pe care o întâlnești întâmplător în oraș și care-ți aduce aminte câți ani au trecut de când nu v-ați văzut. Și câte frunze s-au scuturat de la ultima ta insomnie.

Ea nu tace niciodată și nu se oprește nicicând din vorbit. E un cerșetor care nu te întreabă câte zile senine mai ai în portofel. Te ademenește cu legende și istorii ploioase, pe care nu știi să le crezi ori ba. Îți umblă prin buzunarul de amintiri și te lasă fără cuvinte.

Ea nu te alină niciodată și nu te lasă fără suflare nicicând. E același chirurg bătrân, care după o lungă gardă de noapte îți deschide cutia pieptului și-ți eliberează inima din cușcă. În loc îți pune un nor cenușiu, presurat cu o pulbere de ploi.

Pic pic pic… infuzia de frunze își face efectul. Mișcările ruginesc, privirea amorțește undeva departe, dincolo de geam și dincolo de timp. Gândurile încetineasc odată cu bătăile a ceea ce era cândva inimă. Apoi se așterne o lungă, chinuitoare și demult așteptată tăcere.

Ea niciodată nu bate la ușă, iar tu nu pui zăvorul nicicând.

Septembrie, 2014

IMG_5725.JPG

Nealeșii poporului

La fiecare alegeri made in Moldova mi se spune că trebuie să aleg între răul cel mai mic. De la liceu țin minte faza asta. Că altfel n-ai cum. Că e datorie, șansă, poziție, vector și bla-bla-uri de tot felul. Dar pentru a ajunge la imunitate parlamentară și pașapoarte diplomatice, jucătorii politici ar trebuie mai întâi să mă aleagă pe mine. Să mă selecteze din masa populară și să mă bage în plasa procentuală
numită „electorat”. Să-mi câșige încrederea și votul cu promisiuni, reforme, vectori și aceleași bla-bla-uri. Locurile lor preferate de pescuit rămân neschimbate – la TV, radio, panouri gigantice sau în PMAN la ceremonii poltico-distractive cu oameni care cu această ocazie mai câștigă un ban, fluturând câteva ore un steag al partidului, al statului sau al altui stat. Rubla curge, minoritățile rămân.

În fond, e aceeași mână de oameni, aceleași piese, aceeași scenă și actori politici care se perindă pe la Parlament de la independență încoace, incapabili să scoată țara asta din coma
istorică. Să asigure un salariu european pentru medici, profesori sau polițiști. Să asigure un nivel de viață, dacă nu bun – măcar unul decent pentru pensionari și invalizi. Da, fericirea înseamnă inclusiv siguranță financiară, aleșilor. Iar ziua când vin facturile sau când faci cumpărăturile n-ar trebui să-ți rupă din aproape tot salariul. Din 1991 trăim în perioada electorală aceeași dramă națională – alegerea între răul cel mai mic.

Dodonii, șeleniii, formuzalii, stepaniucii, usatâie, pataltâie sau alte grupuri marginale țintesc și ei treuca puterii. Care împinși din afara țării, care din afara rațiunii. E firesc, e democrație și răsuna muzica. De dorit în centrul capitalei. De dorit melodramatică, care să bată în amintiri despre trecutul „viitor luminos”. People хавает – masele înghit, vorba producătorului muzical. Și acești marginali politici vin cu promisiunile, interesele, vectorii și bla-bla-urile lor.

Dar sunt sigur, ca dacă aceste figuri politice vor ajunge la putere, muzica va cânta doar în mașinile lor cu numere diplomatice. Și în vilele lor nedeclarate. Și în saunele lor unde-și spală păcatele electorale. Iar toate lozincile, înghețata gratuită, cetele de colindători care strâng semnături, donațiile din surse necunoscute vor rămâne doar în amintirea și veșnica pomenire a poporului.

Mi-e silă de electorală, de banere cu eructații promițătoare, „soluții” debile pentru mase sterile la minte, mesaje repulsive și zâmbete false, de toți pseudo-patrioții care se bat în piept în ritmurile șansonului.

Mi-e milă de turmele cu care manipulați voi. Turme, spălate zilnic cu atâta grijă pe creier și incapabile să ia o decizie obiectivă. Una a lor, proprie și nesilită de nimeni. O alegere a lor și nu a voastră, nealeșilor poporului.
Datorită vouă, la fiecare electorală sunt condamnat să aleg între răul cel mai mic. Și să sper. Pentru că speranța e ultima mea alegere.

Despre conserve

Există o categorie de oameni în Moldova, care nici în ruptul capului nu vor să se schimbe. sunt ca niște conserve expirate, pe care le păstrezi cu gândul că poate mai sunt totuși bune la ceva și le vei deschide odată și odată.

Știu că oricât de categoric n-ai fi împotriva cuiva sau a ceva, dar unele lucruri trebuie să le înveți. din cultură, bun simți sau măcar respect. dacă ți se spune „bună ziua” într-o limbă română, limbă pe care refuzi să o înveți deși stai de-o viață în Moldova, răspunde dracului măcar și în chineză. oricât de vamal la cap n-ai fi, oricât de spălat pe creier n-ai fi, aceste lucruri sunt absolut universale.

Eu așa știu.

20140722-151229-54749098.jpg

Resuscitarea unei melodii.

Necunoscute sunt căile creierului. nici nu înţelegi cum se întâmplă când dai din întâmplare peste o piesă mai veche, a unei trupe mai vechi, care poate nici nu mai există sau care cântă acum un soi de bullshit amestecat cu alt bullshit şi nu mai e demult în playlist-ul tău de pe youtube.

cântec, care ţi-a plăcut tare demult, pe care poate chiar îl cântai în duş sau îl îngânai pe stradă când nu te-auzea şi nu te vedea nimeni, la lucru când stăteai peste program sau în maşină în drum spre acest lucru sau spre casă.

melodie, care pur şi simplu suna bine în capul tău şi care-ţi crea o stare de confort, de claritate, de levitaţie deasupra lucrurilor ce se întâmplau în jurul tău. perioada, de cât te ţine această febră pentru piesă e calculată individual – zile sau săptămâni, poate chiar luni.

şi atunci când te-ai hipersăturat de ea, cânt celulele neuronale s-au cam obosit să tot vibreze sub aceleaşi note, o uiţi. te detaşezi fără niciun regret. vă despărţiţi amiabil şi o laşi să moară într-un sertar pe care ai scris „a nu lăsa să moară”.

apoi după ceva timp, poate chiar ani, când te-ai schimbat şi tu şi lumea care te hrăneşte cu muzică bună, care ar trebui să sune bine în capul tău. şi care uneori chiar sună. dai din întâmplare peste acea piesă, peste vechiul tău prieten cu care obişnuiai să-ţi începi dimineţile şi să-ţi închei serile.

la radio-ul din maşină, într-un local afumat, pe newsfeed-ul tău sau pur şi simplu o reauzi în minte prin nu ştiu ce mecanisme psihologice. şi ca după un şoc electric al defibrilatorului piesa reînvie pe masa de operaţie. respiră, capătă culoare şi volum în timpanele tale.

şi o asculţi ca pentru întâia sau a 2-a oară, când abia ai dat de gustul ei. şi îţi dă aceeaşi stare de bine, de confort, de claritate, de levitaţie deasupra tuturor lucrurilor ce se petrec în jurul tău.

Roata, măi!

Ce faci când ai de ales între o duminică somnoroasă în care să lâncezești în bârlog și una pusă bine pe roate, cu soare, cer senin și kilometri de bucurie? Răspunsul e firesc.

A doua zi, după o seară și un colț de noapte petrecut la o chitară în jurul unui rug, mi-am lăsat lenea și somnul acasă și am mers la Velohora 2014. Nu mai fusesem la edițiile precedente și chiar eram curios să văd cum e. Știam că pe an ce trece sunt tot mai mulți chișinăuieni care au biciclete, dar nici chiar peste 10.000 mii de participanți! Cel puțin atât au declarat organizatorii la finalul evenimentului.

velohora 1

Am făcut și noi o mică echipă cu colegii de la Jurnal TV. Și dacă tot am fost parteneri media a trebuit să spun două cuvinte de pe scenă, iar pe final am meșterit și un selfie pe fundalul unui fluviu impresionant de bicicliști îmbrăcați în tricouri galbene, gata-gata să pornească într-o cursă prin tot orașul.

velohora 2

Vremea a ținut cu noi, deși meteorologii erau cât pe ce să ne strice așteptările. Un soare excelent, deloc supărător a reușit să ne lase amprente pe brațe și față după 25 de km de traseu prin aproape toate sectoarele Chișinăului.

velohora 6

E o senzație aparte să plutești în acest râu de bicicliști care invadează străzile orașului. O bucurie pe care o amplifici și o împarți cu toți cei care pedalează lângă tine. Te simți parte a unei mișcări, a unei comunități secrete, a unei sărbători naturale și sănătoase.

20140522-175357-64437596.jpg

Majoritatea pietonilor sau șoferilor care au fost nevoiți să aștepte în ambuteiaj te salutau sau claxonau în semn de respect. Îți zâmbeau, deși ar fi avut și motive să se încrunte dojenitor pentru că le-ai blocat drumul. Le-a fost probabil imposibil să rămână indiferenți la fluxul colorat de bicicliști, de aceea fie dădeau din mână, fie filmau pe telefon avalanșa de bucurie care le tăia calea.

Au fost și mici incidente, rezolvate cu grijă de bicicliștii în tricouri speciale, responsabili pentru gestionarea coloanei. În mare parte, evenimentul a fost destul bine organizat și probabil a plăcut tuturor categoriilor de vârstă, gen și roată. Nu a lipsit și tradiționalul Yardsale, amplasat chiar lângă Arcul de Triumf.

velohora 3

Nelly Ciobanu și apoi Zdob și Zdub au animat publicul. După ce am revenit în centrul orașului am ridicat care a putut bicicletele în aer – o pădure de roți care a marcat finalul cursei.

20140522-175359-64439274.jpg

S-au dat și premii – pentru cel mai tare costum și cea mai originală decorare a bicicletei, dar și în cadrul unei simple tombole, la care putea să se înregistreze oricine. Primeai un tricou și o brățară cu un număr pentru concurs.

Puteai să câștigi o bicicletă chiar dacă nu aveai una la tombola pentru pietoni și să faci o donație pentru familiile nevoiașe în schimbul unei brățări originale. Mai multe poze de la această minunată sărbătoare a modului activ de viață le găsiți aici.

Cu siguranță și cu mâna pe ghidonul bicicletei pot spune că evenimentul a fost nemaipomenit. Și da, Chișinăul are nevoie de piste adevărate pentru bicicliști. Și de oficiali care să vrea să le construiască și poate chiar singuri să circule pe ele.

Dar până atunci, rămâne să profităm măcar odată pe an de libertatea de a circula pe străzile orașului, fără riscul de a fi strivit sau înjurat de către şoferi.

20140522-175356-64436694.jpg

Lăsați-ne în legea noastră.

De la independență încoace avem în sfârșit un recensământ la care ne putem exprima identitatea națională și denumirea limbii pe care o vorbim. Liberi și nesiliți de nimeni. Toți am trecut prin stinghereala aia de după ’91, când luat la întrebări cine ești – răspundeai că basarabean, pentru a scapa de explicații. Apoi s-au deschis frontierele, ai trecut Prutul și ai văzut că nu ai nevoie de dicționar ca să înțelegi vorba, deși mai erau din ăștia care-ți împingeau basme demagogice în articole, declarații, cărți de adormit națiunile (vezi dicționarul moldo-român al lui Stati).

***

Nu-l cunosc personal pe liderul socialiștilor din Republica Moldova, care cu atâta zel și grijă ne bagă pe gât publicitatea sa electorală despre cine ar trebui să ne declarăm la recensământul național din 2014. Mai țâșnește câte o știre despre acțiunile acoliților săi, pe care o dăm și noi în emisie la JurnalTV, pentru că na’ asta se numește echidistanță. Și presă liberă.
Din câte îmi aduc aminte mama acestui șoim al moldovenismului autohton este profesoară de limba română. Română și nu moldovenească. Acum n-o să-l acuz pe fruntașul socialist că vorbele ei n-au ajuns până la cerebelul său blajin, pentru că sunt chestii personale. Fiecare își alege propriul drum în viață, indiferent de povețele părinților sau dascălilor. Istoria îl va judeca, cum știe ea mai bine. E bine totuși că are o viziune, mucegăită cum e ea, dar o are. Asta se numește libertate de exprimare.

După cum spuneam, de la o vreme spoturile electorale ale acestui partid sunt difuzate și la televiziunea în care activez de 3 ani și jumătate – Jurnal TV. Spot aranjat bine, cu actori care cu această ocazie au mai câștigat un ban. Oameni, care probabil au alte viziuni politice, dar care au și frigidere goale. N-o să-i acuz – câștigă și ei de-o pâine.

Lumea mă tot întreabă ce face bazaconia aia de clip pe Jurnal TV, video al cărui comanditar are în spate și un scandal public cu maestrul Eugen Doga. Răspunsul e firesc, din moment ce activez într-o instituție privată nu este în competența mea să hotărăsc ce dăm și ce nu dăm pe post.

Cert este că spotul cu pricina e o nouă încercare jalnică a socialiștilor moldoveni de ne fura istoria. De a ne fura iarăși istoria. De a ne mâzgăli mințile și a infecta gândurile cu mesaje electoarele înduioșătore. Și asta numai pentru a trece pragul electoral.
Să fie clar. Nu avem nevoie de cineva să ne spună cine suntem și ce limbă vorbim. Am obosit de atâta insistență electorală. Serios. Lăsați-o mai moale și deschideți cărțile de istorie. Cărți de istorie scrise de istorici și nu rescrise de politrucii sovietici.

***

Pe 12 mai în Republica Moldova a fost dat start Recensământului Național, care va dura până pe 25 mai. E o șansă să fim sinceri cu noi înșine în primul rând. Să ne debarasăm de jegul propagandei comuniste și de consecințele zombării maselor de pe vremea defunctului URSS. Suntem ceea ce suntem și nu ceea ce ar vrea să fim gloata socialistă din Republica Dodonia.

Iar acum avem ocazia de a spune tranșant ceea ce simțim. Și să screm cu pixul în mână despre ceea ce am citit (sau am avut în sfârșit dreptul să citim) de la căderea cortinei de Fier încoace – Eminescu, Preda, Eliade, Blaga, Stănescu, etc. Despre ceea ne-au lăsat drept moștenire Vieru, Matcovschi, Păunescu și despre ce au cântat Doina și Ion Aldea-Teodorovici. 

Și cu toate că suntem un popor cu o colana vertebrală mutilată de anii de propagandă sovietică, probabil e timpul să ne debarasăm de cârpele cu care a încercat (și mai încearcă) să ne astupe orbitele brigada roșie și sateliții săi.  Avem șansa să recunoaștem. Să ne recunoaștem. Să nu ne ratăm. Nu ne va judeca Eminescu. Ne va judeca generația viitoare pentru lașitatea de care dăm dovadă.

De aceea mesajul meu este simplu. Mesaj pe care l-au cântat o pereche de oameni care au iubit și au luptat pentru libertate și adevăr: tovarăși socialiști, lăsați-ne în legea noastră, lăsați-ne odată-n pace.