Resuscitarea unei melodii.

Necunoscute sunt căile creierului. nici nu înţelegi cum se întâmplă când dai din întâmplare peste o piesă mai veche, a unei trupe mai vechi, care poate nici nu mai există sau care cântă acum un soi de bullshit amestecat cu alt bullshit şi nu mai e demult în playlist-ul tău de pe youtube.

cântec, care ţi-a plăcut tare demult, pe care poate chiar îl cântai în duş sau îl îngânai pe stradă când nu te-auzea şi nu te vedea nimeni, la lucru când stăteai peste program sau în maşină în drum spre acest lucru sau spre casă.

melodie, care pur şi simplu suna bine în capul tău şi care-ţi crea o stare de confort, de claritate, de levitaţie deasupra lucrurilor ce se întâmplau în jurul tău. perioada, de cât te ţine această febră pentru piesă e calculată individual – zile sau săptămâni, poate chiar luni.

şi atunci când te-ai hipersăturat de ea, cânt celulele neuronale s-au cam obosit să tot vibreze sub aceleaşi note, o uiţi. te detaşezi fără niciun regret. vă despărţiţi amiabil şi o laşi să moară într-un sertar pe care ai scris „a nu lăsa să moară”.

apoi după ceva timp, poate chiar ani, când te-ai schimbat şi tu şi lumea care te hrăneşte cu muzică bună, care ar trebui să sune bine în capul tău. şi care uneori chiar sună. dai din întâmplare peste acea piesă, peste vechiul tău prieten cu care obişnuiai să-ţi începi dimineţile şi să-ţi închei serile.

la radio-ul din maşină, într-un local afumat, pe newsfeed-ul tău sau pur şi simplu o reauzi în minte prin nu ştiu ce mecanisme psihologice. şi ca după un şoc electric al defibrilatorului piesa reînvie pe masa de operaţie. respiră, capătă culoare şi volum în timpanele tale.

şi o asculţi ca pentru întâia sau a 2-a oară, când abia ai dat de gustul ei. şi îţi dă aceeaşi stare de bine, de confort, de claritate, de levitaţie deasupra tuturor lucrurilor ce se petrec în jurul tău.

Reclame

Roata, măi!

Ce faci când ai de ales între o duminică somnoroasă în care să lâncezești în bârlog și una pusă bine pe roate, cu soare, cer senin și kilometri de bucurie? Răspunsul e firesc.

A doua zi, după o seară și un colț de noapte petrecut la o chitară în jurul unui rug, mi-am lăsat lenea și somnul acasă și am mers la Velohora 2014. Nu mai fusesem la edițiile precedente și chiar eram curios să văd cum e. Știam că pe an ce trece sunt tot mai mulți chișinăuieni care au biciclete, dar nici chiar peste 10.000 mii de participanți! Cel puțin atât au declarat organizatorii la finalul evenimentului.

velohora 1

Am făcut și noi o mică echipă cu colegii de la Jurnal TV. Și dacă tot am fost parteneri media a trebuit să spun două cuvinte de pe scenă, iar pe final am meșterit și un selfie pe fundalul unui fluviu impresionant de bicicliști îmbrăcați în tricouri galbene, gata-gata să pornească într-o cursă prin tot orașul.

velohora 2

Vremea a ținut cu noi, deși meteorologii erau cât pe ce să ne strice așteptările. Un soare excelent, deloc supărător a reușit să ne lase amprente pe brațe și față după 25 de km de traseu prin aproape toate sectoarele Chișinăului.

velohora 6

E o senzație aparte să plutești în acest râu de bicicliști care invadează străzile orașului. O bucurie pe care o amplifici și o împarți cu toți cei care pedalează lângă tine. Te simți parte a unei mișcări, a unei comunități secrete, a unei sărbători naturale și sănătoase.

20140522-175357-64437596.jpg

Majoritatea pietonilor sau șoferilor care au fost nevoiți să aștepte în ambuteiaj te salutau sau claxonau în semn de respect. Îți zâmbeau, deși ar fi avut și motive să se încrunte dojenitor pentru că le-ai blocat drumul. Le-a fost probabil imposibil să rămână indiferenți la fluxul colorat de bicicliști, de aceea fie dădeau din mână, fie filmau pe telefon avalanșa de bucurie care le tăia calea.

Au fost și mici incidente, rezolvate cu grijă de bicicliștii în tricouri speciale, responsabili pentru gestionarea coloanei. În mare parte, evenimentul a fost destul bine organizat și probabil a plăcut tuturor categoriilor de vârstă, gen și roată. Nu a lipsit și tradiționalul Yardsale, amplasat chiar lângă Arcul de Triumf.

velohora 3

Nelly Ciobanu și apoi Zdob și Zdub au animat publicul. După ce am revenit în centrul orașului am ridicat care a putut bicicletele în aer – o pădure de roți care a marcat finalul cursei.

20140522-175359-64439274.jpg

S-au dat și premii – pentru cel mai tare costum și cea mai originală decorare a bicicletei, dar și în cadrul unei simple tombole, la care putea să se înregistreze oricine. Primeai un tricou și o brățară cu un număr pentru concurs.

Puteai să câștigi o bicicletă chiar dacă nu aveai una la tombola pentru pietoni și să faci o donație pentru familiile nevoiașe în schimbul unei brățări originale. Mai multe poze de la această minunată sărbătoare a modului activ de viață le găsiți aici.

Cu siguranță și cu mâna pe ghidonul bicicletei pot spune că evenimentul a fost nemaipomenit. Și da, Chișinăul are nevoie de piste adevărate pentru bicicliști. Și de oficiali care să vrea să le construiască și poate chiar singuri să circule pe ele.

Dar până atunci, rămâne să profităm măcar odată pe an de libertatea de a circula pe străzile orașului, fără riscul de a fi strivit sau înjurat de către şoferi.

20140522-175356-64436694.jpg

Lăsați-ne în legea noastră.

De la independență încoace avem în sfârșit un recensământ la care ne putem exprima identitatea națională și denumirea limbii pe care o vorbim. Liberi și nesiliți de nimeni. Toți am trecut prin stinghereala aia de după ’91, când luat la întrebări cine ești – răspundeai că basarabean, pentru a scapa de explicații. Apoi s-au deschis frontierele, ai trecut Prutul și ai văzut că nu ai nevoie de dicționar ca să înțelegi vorba, deși mai erau din ăștia care-ți împingeau basme demagogice în articole, declarații, cărți de adormit națiunile (vezi dicționarul moldo-român al lui Stati).

***

Nu-l cunosc personal pe liderul socialiștilor din Republica Moldova, care cu atâta zel și grijă ne bagă pe gât publicitatea sa electorală despre cine ar trebui să ne declarăm la recensământul național din 2014. Mai țâșnește câte o știre despre acțiunile acoliților săi, pe care o dăm și noi în emisie la JurnalTV, pentru că na’ asta se numește echidistanță. Și presă liberă.
Din câte îmi aduc aminte mama acestui șoim al moldovenismului autohton este profesoară de limba română. Română și nu moldovenească. Acum n-o să-l acuz pe fruntașul socialist că vorbele ei n-au ajuns până la cerebelul său blajin, pentru că sunt chestii personale. Fiecare își alege propriul drum în viață, indiferent de povețele părinților sau dascălilor. Istoria îl va judeca, cum știe ea mai bine. E bine totuși că are o viziune, mucegăită cum e ea, dar o are. Asta se numește libertate de exprimare.

După cum spuneam, de la o vreme spoturile electorale ale acestui partid sunt difuzate și la televiziunea în care activez de 3 ani și jumătate – Jurnal TV. Spot aranjat bine, cu actori care cu această ocazie au mai câștigat un ban. Oameni, care probabil au alte viziuni politice, dar care au și frigidere goale. N-o să-i acuz – câștigă și ei de-o pâine.

Lumea mă tot întreabă ce face bazaconia aia de clip pe Jurnal TV, video al cărui comanditar are în spate și un scandal public cu maestrul Eugen Doga. Răspunsul e firesc, din moment ce activez într-o instituție privată nu este în competența mea să hotărăsc ce dăm și ce nu dăm pe post.

Cert este că spotul cu pricina e o nouă încercare jalnică a socialiștilor moldoveni de ne fura istoria. De a ne fura iarăși istoria. De a ne mâzgăli mințile și a infecta gândurile cu mesaje electoarele înduioșătore. Și asta numai pentru a trece pragul electoral.
Să fie clar. Nu avem nevoie de cineva să ne spună cine suntem și ce limbă vorbim. Am obosit de atâta insistență electorală. Serios. Lăsați-o mai moale și deschideți cărțile de istorie. Cărți de istorie scrise de istorici și nu rescrise de politrucii sovietici.

***

Pe 12 mai în Republica Moldova a fost dat start Recensământului Național, care va dura până pe 25 mai. E o șansă să fim sinceri cu noi înșine în primul rând. Să ne debarasăm de jegul propagandei comuniste și de consecințele zombării maselor de pe vremea defunctului URSS. Suntem ceea ce suntem și nu ceea ce ar vrea să fim gloata socialistă din Republica Dodonia.

Iar acum avem ocazia de a spune tranșant ceea ce simțim. Și să screm cu pixul în mână despre ceea ce am citit (sau am avut în sfârșit dreptul să citim) de la căderea cortinei de Fier încoace – Eminescu, Preda, Eliade, Blaga, Stănescu, etc. Despre ceea ne-au lăsat drept moștenire Vieru, Matcovschi, Păunescu și despre ce au cântat Doina și Ion Aldea-Teodorovici. 

Și cu toate că suntem un popor cu o colana vertebrală mutilată de anii de propagandă sovietică, probabil e timpul să ne debarasăm de cârpele cu care a încercat (și mai încearcă) să ne astupe orbitele brigada roșie și sateliții săi.  Avem șansa să recunoaștem. Să ne recunoaștem. Să nu ne ratăm. Nu ne va judeca Eminescu. Ne va judeca generația viitoare pentru lașitatea de care dăm dovadă.

De aceea mesajul meu este simplu. Mesaj pe care l-au cântat o pereche de oameni care au iubit și au luptat pentru libertate și adevăr: tovarăși socialiști, lăsați-ne în legea noastră, lăsați-ne odată-n pace.

Amputarea gândirii

M-a împins păcatul să privesc un buletin de știri pe „rossia24”. vreau să vă spun că atâta concentrație de propagandă pe minut de emisie nu am mai văzut de la nit încoace.
echidistanța? o cârpă de care-și șterg cizmele redactorii-șefi.

se operează cu jumătăți de adevăr – care sunt mult mai convingătoare decât minciuna, vorba lui Pozner. practic întreg buletinul de știri e numai despre situația din Ucraina, de parcă toate problemele din propriul ditamai stat sunt rezolvate.

revenon a nos moutons. lucrul cel mai periculos este că o bună parte a conaționalilor noștri, care consumă aceste știri fabricate de canalele federale e practic involuntar spălată pe creier, terifiată și pregătită pentru iminența unui război deschis. asemenea fabrici de propaganda lucrau și pe vremea defunctului urss. consecința acestei zombări este așteptarea continuă a aplicării de către „fratele mai mare” a unei singure soluții – revenirea la normalitate prin invazia „omuleților verzi” a țării vecine. se inoculează motivația acțiunilor de viitor, curat după Orwell.

acest proces, această amputare a
gândirii libere și înlocuirea golului cu jumătăți de adevăr, lipsa unei opinii proprii, este o formă de moarte intelectuală. și din păcate, mă tem că cimitirul rațiunii din Moldova se umple
destul de repede.

O viaţă ca-n filme.

„Viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să faci alte planuri.”  John Lennon

Aproape niciodată nu trăim în prezent. În mare parte gândurile ne sunt mult prea departe de clipa actuală, de punctul zero al timpului concret. Ni-l consumăm acest timp, acest prezent, îndepărtându-l involuntar ba spre viitor, ba spre trecut. Nu există o sincronizare constantă a percepției individuale a timpului și a trecerii lui reale, obiective, universale. Suntem sortiți să oscilăm între aceste două direcții, asemenea unui balon zburător, ancorat de pielea pământului.

Rar conștientizăm acest proces al trecerii timpului. Rar, foarte rar putem percepe prezentul ca pe ceva definit, separat, un stop-cadru al unei pelicule de cinema. În mare parte prezentul ni se scurge printre degete și adunat grămăjoară secundă cu secundă, minut cu minut, lasă amprente pe sufletul și, evident pe cărnea noastră efemeră.

***

Eliade scria că ne creăm propriul nostru film – o percepere diferită a realității. Apoi, în mod continuu suprapunem acest film peste imaginea adevărată a lucrurilor. Astfel, ne izolam intr-un univers sintetic, individual. Puțini sunt cei care pot opri filmul, sfărâma acest univers și rupe legăturile imaginare spre viitor și spre trecut. Iar acei, care totuși reușesc să o facă, să trăiască în prezent, se pot trezi într-o singurătate înspăimântătoare.

Ai nevoie de curaj, de voință, de caracter ca să poț stăpâni timpul. Să-l percepi nu ca pe un fapt împlinit si nici ca pe o proiecție de viitor, ci ca pe ceva concret care ţi se întâmplă acum, în chiar această clipă. Să poți fi atent, cu adevărat atent la lucrurile, emoțiile care te domină sau dimpotrivă – te amorțesc. Să te poți minuna continuu de fiecare clipa trăită, care inevitabil vine să o substituie pe precedenta.

Îți mai trebuie curaj să conștientizezi din timp că trupul tau, mândru, zvelt, semeț nu e decât un imperiu de celulule într-o ascensiune si cadere continuă, regenerare și degradare continuă și că într-o bună zi acest echilibru va fi tulburat de genele tale obosite. Și te vei mișca, vei respira, vei cuceri continentele mai lent și cu mai multă vărsare de energie. Vei îmbătrâni apoi, fără a pricepe clar când ți-ai risipit viața. Unde ai ratat și pe ce ți-ai irosit prezentul.

***

În aceasta visare spre viitor sau trecut, viața ni se petrece pur și simplu. Ca un film bun, extraordinar de bun, care merită toate statuietele Oscar și toate aplauzele publicului imaginar. Dar care cu aceiași ușurință poate rata absolut toate premiile, toate bucuriile și toate fericirile veritabile ale vieţii.

20131120-130306.jpg
Sursa poză: thenerdpocalypse.com

Fiori de mucegai

        Noaptea trecută am fost sub asediul unui vis tare ciudat. Eram pe acoperișul unei clădiri enorme, cu mulți alți oameni necunoscuți. Se declanșase un cutremur și trebuia să ne ținem bine pentru a nu cădea, să găsim un loc sigur unde masa aia de cărămidă nu ne-ar zdrobi țestele sub greutatea ei.
Ziceam că e mai bine să stau sub cele mai puternice structuri, cel puțin la școală aşa auzisem pe la lecțiile de protecție civilă (sau nu mai știu cum se numeau alea). Simțeam clădirea ca pe un imens jeleu, care se unduia sub picioarele mele. Un monstru de jeleu gata să ne înghită pe toți. Panica se răspândea ca o epidemie. Frică și așteptare – într-un cocktail gratuit. Din partea casei. O lungă așteptare a unei prăbușiri inevitabile. Supraviețuisem însă, pentru că m-am trezit la timp.

La știri seara am aflat de un cutremur produs în Pakistan de 7,8 grade pe scara Richter, resimțit în India și Emiratele Arabe. Sunt mute victime, multe distrugeri. Dramele unor țări îndepărtate, care din păcate ne mișcă, ne tulbură nu mai tare ca o explozie pe Marte. Cutremure din astea se întâmplă probabil peste tot în lume. Mulțumim într-un fel plăcilor tectonice care ne reamintesc cât de infuzorie e existența noastră.

Probabil e o coincidență, între vis și evenimentele reale, ce au avut loc la mii de km. O simplă coincidență. Câte nu le avem? Zilnic. Fără să ne dăm seama, fără sa le atragem o cât de mica atenție, să le atribuim vreo semnificație aparte.

Visăm mult, dezordonat, uneori urât. Ar fi o nebunie să credem că totul ar avea un sens. Bine, cu mici excepții – mulțumim, bătrâne Freud.

Dar dacă totuși, toate ar avea vreo legătură? Dacă toţi noi – specie invincibilă și evoluată avem receptori ascunși, care vibrează la evenimentele globale, atunci când tribul nostru suferă. Dacă suntem mai mult decât o crusta de mucegai, care acoperă pământul? Dacă acel simț, afecțiune nu doar pentru rude, prieteni, cumetri ci și pentru un amărât din celălalt capăt al lumii, dacă acest simț îl aveam din start, dar care s-a erodat în timp. Oare nepăsarea asta universală şi într-un fel firească este o umilă plată pentru evoluția noastră, la fel de firească? Când am uitat noi să simțim? Să ne simțim? Când am devenit acel mucegai inteligent, dezvoltat și egoist care populează Terra?

mucegai

sursa imagine: moldremediation101.com

Castanii

Aţi văzut cum au dat în floare castanii?

Nici urmă de Chişinăul ciuruit şi împopoţonat cu gherete. Ochii fug în altă parte – după verdele crud al frunzelor şi primele flori de primăvară adevărată. Străzile se îngustează parcă de la atâta verdeaţă, lăsând mai puţin loc maşinilor şi gândurilor cenuşii. În aceste câteva zile Chişinăul se transformă în oraşul copilăriei mele. Devine mai provincial, mai sincer, mai blând oarecum, ascunzându-şi hidoşeniile sub magnifica mască a primăverii.

Ieri, când mergem spre serviciu, pe una din cele mai frumoase ulicioare, zărisem o fotografie vie din trecut. Au dat în floare castanii.

Când eram mic, credeam naiv că aceşti copaci dau în floare doar o singură zi pe an și tare mă mai temeam ca nu cumva să scap anume acea zi, să le ignor minunea. De parcă înfloreau numai pentru mine, pentru a-mi dezlega o taină de-a lor. Nu ştiu de unde am scos-o, probabil din vreun desen animat. Şi probabil, mai vreau să cred că e un semn de bun augur – să le prinzi înfloriţi.

Pentru că pe-atunci, în mintea mea de copil aşa şi era – un semn că vine vara, vine în sfârşit vacanţa, cărţi, bicicleta, pescuit, bunici, cireşe, căpşune, vin zile calde petrecute fără grabă şi mare sens, dar pline de treburi importante băieţeşti.

E un semn bun, spun şi astăzi – să admiri oraşul, în care castanii dau în floare numai pentru tine. Şi doar într-o singură zi pe an.

20130503-005749.jpg