Cu capu-n nori.

Sâmbăta trecută, 2 noiembrie la Tipografia5 a avut loc un eveniment tare simpatic – recital de versuri și concertul trupei românești „We singing colors”. Fusesem invitat și eu. Mai bine zis provocat, să recit câteva din versurile mele, pe care din lipsă de timp (sau curaj) nu le pun pe blog.
Pe vremea când lumea deschidea mai des cărțile, decât paginile de internet asemenea petreceri („șezători” le spuneam noi) se organizau peste tot. Bukowski își recita poeziile prin baruri, Păunescu – la cenacluri, Visotsky – la bucătărie. Formele variau, esența rămânea aceași. Se recita, se cânta, se schimba o vorbă, într-o atmosferă caldă și specială. La fel a fost și la evenimentul de săptămana trecută – „Cu capu-n nori”. Mai jos sunt niște versuri, pe care le-am ales potrivit tematicii recitalului. Cu această ocazie, le mulțumesc încă o dată organizatorilor, participanților, celor care au fost și care au vrut să vină.

***

***Nautilus

Înfășurat într-un pește
Sar în necunoscut.
Iau cu mine timpul
Și colind apele;

Mările negre
Lacurile albe,
Oceanele de maci,
Si râulețele fine
De pe corpul tău, ce-apar
Atunci când noi ne iubim.

***Amnezie

Ce sunt norii, dacă nu fragmente de mare? Ce sunt păsările, daca nu peștii cerului? Oare cand noi oamenii am uitat înotul?

***Izolat ploi

Cod roșu de ploi
De furtuni
De priviri
De insinuari
De exemple din trecute
De exemple din viitor,
De cuvinte
Spuse nelalocul lor
Si in locul deloc potrivit.

Străini ne inundă,
Șiruri grăbite
Strecoară umbrelele
Între tâmplele noastre lipite.

***Stratosfera

Mi-am tăiat o felie de cer
Și am iubit zborul
Cealaltă felie o păstrez
Pe mai târziu
Când voi defini dorul.

***Meteoscopie

Mi-am risipit gândurile pe cerul de toamnă. Aștept ploaia să mi le adune la loc. Azi, umbrela o las acasă.

***Sinteza fericirii

Privesc norii,
Ascult pământul,
Citesc oamenii,
Învăț mereu,
Simt aproape
Respirația iubitei.

S i n t e z ă.
Fericirea e aproape mereu sub norii pamântului, în oamenii pe care-i iubim.

***

20131108-154323.jpg

Anunțuri

Urmele

Urmele…Un om cu adâncă frică de Dumnezeu, care şi-a trăit viaţa în credinţă şi dreptate, trecând la cele veşnice, a fost primit de Însuşi Împăratul Ceresc. Uite, omule, îi zice Dumnezeu, fiindcă ţi-ai trăit viaţa în dreptate şi credinţă, îţi voi arăta harta vieţii tale, să vezi drumul pe care l-ai parcurs de la naştere până aici, în Ceruri, în Împărăţia Mea. Pe harta ce i-o arătase Dumnezeu drumul omului trecea pe nisipul moale al malului unei mări. Pe nisip se vedeau clar două perechi de urme. Acestea-s urmele Mele şi ale tale, toată viaţa ta am fost alături de tine, îi explică Dumnezeu. Omul observă că, la un moment dat, o pereche de urme dispăruse şi pe nisip se desluşea doar una singură. Îşi aminti că trecuse prin nişte momente grele în viaţa sa şi se gândi că urmele sunt ale lui şi că anume în acele momente grele Dumnezeu îl părăsise. De aceea, Îl întrebă: De ce, Doamne, m-ai părăsit anume atunci când mi-a fost greu? Dumnezeu a înţeles şi se uită la urmele de pe nisip: Nu te-am părăsit, omule, ci te-am luat în braţe, ca să te trec peste acele grele încercări. Urmele pe care le vezi sunt ale Mele…
(anonim)