I love Chișinău.

„I love Chișinău” – un proiect inițiat de revista VIP Magazin despre locurile preferate din oraş.  Despre istoria unei fotografii din trecut și despre dragostea mea din prezent. Articolul a apărut în numărul din octombrie al revistei.

Orașul meu scârțâie şi miroase a tei și a vată de zahăr. Caruselul era locul magic unde tot felul de maşinării erau în stare să-mi livreze atâta fericire, încât îmi ajungea la sigur până la următoarea vizită.  Era locul unde vroiai să revii. Poza de aici e una tare dragă mie, impregnată de calde amintiri din acea zi însorită de vară, când am mers cu bunicul în parcul de distracții și mă instalasem cumincior în mașinuța de pe carusel. Orașul pe care-l iubesc rămâne la fel în această poză – la fel de colorat, luminos și aproape de sufletul meu.
La distanța de peste 20 de ani, puțin ce s-a schimbat în parcul ăla – probabil mașinuța a devenit mai mică, iar orașul  ca și în poza cu pricina, continuă să-și exercite acea forță misterioasă ce te face să vrei să fii mai bun, mai visător, mai îndrăzneț, să zâmbești sincer și senin, dând din mână și împărțind din fericirea ce te umple  cu cei pe care-i întâlnești de-a lungul acestui carusel al vieții.
Orașul meu e într-un activ proces de căutare al unui stil potrivit, al unui echilibru între modern și clasic în același timp. Dacă reușim să-i conservăm înfățișarea istorică și să-l curățim de gherete și de cavernele de pe drumuri, să-i iluminăm cartierele dar și fețele locuitorilor, riscăm, în sensul bun al cuvântului, să-l transformăm într-un simpatic orășel european. Ce aș schimba?  Atitudinea noastră față de această „floare din piatră albă”, care numai albă nu e.  În țările unde oamenii au coborât ceva mai devreme din copaci, există amenzi usturătoare pentru un singur chiștoc aruncat pe stradă. Eu zic că acesta ar fi un pas bun spre autoeducarea respectului pentru ceea ce ne înconjoară.”


Anunțuri

mai pe românește, plz.

De ce în muzica autohtonă, dar și în cea de peste Prut nu auzim versurile clasicilor noștri poeți?  De ce nu Eminescu, Blaga, Alecsandri, Stănescu, Bacovia, Minulescu? Avem un izvor enorm de frumuseți stilistice, de metafore minunat împletite,  o gamă colosală de versuri nevalorificate. Poezia româneasca e muzică pură. Rămâne doar a fi pusă pe  note standard.

De ce neapărat să auzim aceleași stereotipuri, manelizate până la găuri de ciorap? Să ne roadă urechile când pui radio sau televizorul aceleași cuvinte, legături, expresii violate în toate pozițiile și refrenele posibile?

„te doresc, te visez, haide cu mine, te mă ne ah oh iuh, ce mi-e bine.” Nicolae Huţă.

De ce se importă tonele de texte trash și se cântă, uneori destul de strâmb în engleză?  Ca să demonstrăm că știm să imităm perfect maniera, cultura muzicală din occident, care de altfel are o ditamai istorie în spate? Că e în vogă? Că limba engleză e mai aproape suflețelului nostru american?

„Let’s party, let’s farty, let’s go, limp-po-pou.” DJ Fly Projector.

Poezia românească rămâne în umbră. Prea în umbră. O studiem doar în școli/licee și doar pentru că suntem impuși.  Tocim fragmente pentru a înhăța note, uitându-le apoi cu o rușinoasă ușurință.

Mai jos e  piesă „Pisimo”(Scrisoarea), a unei trupe rusești – Splin, scrisă pe versurile geniale ale lui Iosif Brodski, poet și eseist rus. Versuri, care s-ar părea că sunt lipsite de muzicalitate, dar care atât de armonios sunt puse pe acorduri, încât par a fi scrise, născute pentru a doua oară.

Vreau să cred. Sincer vreau să cred că va exista acea simbioză între muzica modernă din spațiul mioritic și comoara de versuri românești ale clasicilor noștri. Comoară, pe care am învățat s-o iubesc necondiționat – nu pentru note bune.

“я люблю не нуждаясь в ответном чувстве.” Iosif Brodski