„Oceanografie” | Mircea Eliade

oceanografie„Oceanografie” e pur și simplu o comoară. Valorificarea ei însă, depinde în primul rând de cât de atent eşti pentru a o descoperi. Cât de perseverent eşti în căutările tale. Şi nu numai concluziile sunt diamantele lucrării, ci şi însemnările pe care le faci în drum spre ele.

Colecţia de eseuri, apărută în 1934 este actuală şi azi. Abordează o sumedenie de subiecte – de la sinceritate, prietenie, timp, fericire şi miracol la ridicol, femei superioare, autenticitate, sex, tinereţe şi moarte.

După părerea mea este una dintre cele mai persoanele, cele mai sincere cărţi ale lui Mircea Eliade. Nu are o structură, o organizare clară. Nici nu pretinde la ea. Subiectele se succed aleator, fiecare eseu însă îţi rezervă dreptul la un time-out. Şi e inutil să parcurgi cartea fără astfel de pauze, de cugetare, de digerare a gândurilor expuse.

O citeşti atent, o reciteşti şi mai atent. Te apropie şi te îndepărtează, ca o maree. O lași pentru o vreme pentru a medita asupra celor citite. Apoi te ademeneşte iarăşi. Autorul te îndeamnă să-i continui şirul gândurilor, să te aventurezi în cartografierea reperelor general umane. E o înşiruire de adevăruri, crude, calde, asemeni bucăţilor de carne proaspătă de pe masa măcelarului.

Eliade scrie că sunt mai multe specii de cititori. Oameni care reţin conţinutul, descoperă în materia cărţii „obiecte pe care le pot iubi, în jurul cărora pot reflecta, cu care pot face cultură sau artă”. Şi mai sunt cei care „asimilează atât de personal materia cărţii, încât nu o mai memorizează, nu reţin nici amănunte, nici scheme generale. Îşi amintesc de carte ca de o melodie, păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură”.

Mie mi-a dat stări. Şi melodii. Şi repere.
E una din cărţile cu cele mai multe însemnări din biblioteca mea. De aceia vă o recomand cu drag, alături de celelalte cărţi ale lui Mircea Eliade, pe care le veţi găsi şi pe besteseller.md.

▼▼▼

„Lucrurile pe care le spui prea des și prea sincer le uiți repede”.

“Nimic nu e bine corelat în lumea aceasta, nimic nu e armonizat. Gândiţi-vă cât timp pierdeţi cu oameni care nu vă înţeleg, câtă afecţiune risipiţi pentru oameni care nu simt, iar pentru acei foarte puţini care vă sunt adevăraţi fraţi, nu găsiţi decât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe goale. Tot ce e mai bun în noi dăm oamenilor care nu au ce face cu darurile noastre.”

Fericirea este o stare fluidă, la care nu ajungem prin grade; nu urcăm spre ea, nu o cucerim, nu o mărim. Ea este, pur și simplu.”

„Nu știu care este cea dintâi datorie a omului. Dar una din datoriile lui inevitabile este de a fi prezent, de a coincide cu viața.”

“Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân cel mult douăzeci.”

„E surprinzător cum lucrurile cele mai puțin însemnate, cele mai puțin solemne şi cele care evita cât mai net eternitatea au șanse să trăiască cel mai mult.”

„A trăi în prezent înseamnă a lua contact, direct și intim, cu forțele nerealizate, neformulate: a trai istoria care se face, nu istoria care se consumă. „

„Nenorocirea nu e că nu există un adevăr, ci că există mai multe. Cu cât înaintezi în viață, înțelegi că foarte mulți oameni au ajuns la adevăr și că foarte mulți au dreptate. Este aproape un destin, acesta, ca toată lumea să aibă dreptate.”

„Dă-mi voie să-ți spun că unul care își iubește atât de sincer meseria și gândul are dreptul, are datoria să și-o urască de moarte câteodată.”

Specia nu se schimbă. Specia a încercat s-o schimbe Iisus. Și victoria Lui este încă taină pentru mintea noastră; căci dacă a izbutit să schimbe sau nu specia omenească n-o putem ști decât după moarte.”

„Adunăm o viață întreagă asemenea adevăruri, și ceea ce e deprimant este că fiecare dintre noi are dreptate susținându-le și promovându-le. Tragedia nu este în îndoială, căci aproape nu mai ai de ce să te îndoiești în această inflație de adevăruri inutile; tragedia este în violența pe care o exercită asemenea adevăruri asupra conștiinței și neputința noastră de a le ordona, de a le cosmiza.”

„Cu cât ești mai obiectiv, cu atât ești mai trecător, mai muritor. Subiectivitatea, voință personală, elanul temperamental – numai acestea sunt păstrate în istorie.”

„Important și vital este nu să desprinzi adevărul, ci să-l legi de viața ta, să-l integrezi în tine. Să găsești un adevăr nu înseamnă nimic ; să poți dispune de el poate însemna ceva.”

„Nu judeca un om după prietenii pe care îi are, ci după tovărășiile pe care le caută, după fleacurile pe care le vorbește în anumite ceasuri de panică.”

Moartea este un lucru care se învață. La început, nu înțelegi nimic, după cum nu înțelegi nici din viață. Își are o gramatică a ei, un dicționar al ei. „

„Nu-ți complica viața încercând să fii tu însuți cu toată lumea. Sunt oameni cărora nu le place și nu le convine să fii tu însuți.”

„Un om cu cât este mai tare, cu atât are mai puțină nevoie de el. Tăria nu se măsoară prin raporturile dintre om și lume, ci dintre om și el însuși. […] Cu cât renunți mai mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor tale – cu atât ești mai plin pe dinăuntru, ești mai concret și mai viu.”

Fericirea ajunge concretă – stare, expiriență – numai atunci când dorința care o precedă este îndreptată către altul.”

„A te vrea deasupra celorlalți, a te dori deosebit până la nuanțe, a fi însetat de recunoașterea unanimă a acestei duversități – e semn de mediocritate, de inconștență și dezastruoasă mediocritate. „

„Nu poți stăpâni decât acele lucruri la care ai renunțat, de care te-ai liberat, nu prin detașare de ele însele, ci prin detașare de dorința fructelor lor.”

„Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerități îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Ești considerat sincer nu „când nu ascunzi nimic” celuilalt – ci când nu ascunzi ceea ce așteaptă de la tine să nu ascunzi.”

„Sunt oameni care spun trei cuvinte pe ceas și-ți dau totuși impresia că au spus tot ce aveau pe suflet. Alții vorbesc mereu – și nu ajung niciodată familiari, niciodată nu comunică acele intimități care definesc omul, și miracolul, și taina.”

„Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atîţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atîta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.”

Reclame

„Eseu despre orbire” | Jose Saramago

eseu despre orbireO carte tulburătoare.

Asta e cea mai potrivită caracterizare a romanului “Eseu despre orbire” de Jose Saramago. Recunosc mi-a trebuit ceva timp să-mi revin. Asta se întâmplă după ce dai de cărți profunde, incomode, revoltătoare,  care într-un fel sau altul îți zdruncină imaginația.

E o istorie despre o epidemie de orbire, o formă neobișnuită – una albă, nedureroasă, spontană, imprevizibilă, ca o „mare lăptoasă” care-ţi inundă retina. Rând pe rând e afectată populația unui oraș,  oamenii sunt puși la zid – un zid alb al neputinței  groazei, disperării, foamei și în final al degradării umane. O singură femeie, din motive necunoscute rămâne neatinsă de epidemie.

De-a lungul cărții autorul analizează societatea ajunsă la limită, deznoadă firele ascunse ale psihologiei umane. Într-un stil specific, prin fraze lungi și semne de punctuație lipsă – lasă loc interpretărilor. 

Ceea ce m-a surprins e că eroii cărții, orașele, străzile nu au nume. E o istorie apocaliptică atât de plauzibilă, încât iți vine să verifici pulsul propriei degradări.  Până unde ai merge dacă ai orbi? Cum ți-ai înăbuși instinctele, foamea? De ce ai fi în stare?

Treptat din cititor, din simplu observator devii un personaj al lucrării. Misiunea ta e să vezi dacă ai putea face față provocărilor teribile.

Vă invit și pe voi în aceasta lume sumbră a romanului. Neliniștită, dezorganizată, animalică, urât mirositoare, disperată și practic condamnată la piere. Şi asta pentru a percepe mai bine, pentru o înțelegere mai clară a celeilalte lumi în care trăim și pe care din fericire, o putem vedea – cea reală.

E o carte incurabil de bună, o infuzie de realitate pentru orice societate bolnavă.

“Omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte şi sfârșește pierzând tot sensul vieții.

“ Încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.”

“…Visau că sunt pietre, și nimeni nu ignora cât de adânc le e somnul, o simplă plimbare prin câmp o demonstrează, acolo dorm, pe jumătate îngropate, așteptând nu se știe ce trezire.”

“ Nu poți ști niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie sa aștepți, să lași timpul să lucreze, timpul e cel care poruncește, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărțile din pachet.”

“Vreţi să spuneți că avem prea multe cuvinte? Vreau să spun că avem prea puține sentimente. Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă. Aşa că le-am pierdut.”

Bucuria şi durerea nu sunt ca uleiul şi apa, ele există simultan.”

Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în așteptare.”

„Prizonierul cerului” / Carlos Ruiz Zafon

Barcelona.

In mod categoric, Carlos Ruiz Zafon m-a îndrăgostit de ea, deși n-am ajuns pe acolo. Deocamdată. Barcelona este mai mult decât scena de acțiune, este „personajul” omniprezent în toate cele trei volume ale trilogiei.

O Barcelona diferită de altfel, în funcție de anii în care se petrece acțiunea. Ulicioare ascunse, clădiri gotice, poduri, localuri și Cimitirul Cărților Uitate în care sălășluiesc misterele autorilor necunoscuți  – arhitectura cuvintelor ce le descrie, efectiv te tele-portează în acel oraș al enigmelor.

Deocamdată. Geanta de voiaj la o parte și revenim la carte.

După răsunătorul succes al romanului “Umbra Vântului”, tradus în aproape 40 de limbi, considerată cea mai citită carte în istoria literaturii spaniole după „Don Quijote” și partea a 2-a a trilogiei – “Jocul îngerului , îmi era oarecum frică să ma apuc de a 3-a. Mereu există riscul, să-ți pierzi acuitatea scrisului după ce ești turmentat de succes,  să te răsufli și drept rezultat cartea să dezamăgească

Dar curiozitatea m-a învins în final.

Cea de-a treia carte din trilogia “Cimitirul Cărților Uitate” (care de fapt va fi tetralogie  pentru ca potrivit autorului se lucrează la a 4-a și ultima carte), este splendidă la fel ca și primele două.

După cum spune autorul într un interviu pentru BBC , „ordinea în care le veți citi poate modela subiectul, îl puteți vedea sub un alt unghi”, istoria deschizându-se sub alte aspecte, se va rearanja asemenea unui labirint viu.

Deși personajele sunt firesc importate din primele cărți – romanul „Prizonierul Cerului” poate fi citit și separat. Ca de obicei nu voi intra mult în subiect. aici găsiți de toate – taine, scenarii împletite, intrigi, investigații și neliniștita Spanie de după victoria lui Franco.

Reapare Daniel Sempere, care lucrează la librăria tatălui său și care e vizitat în ajunul Crăciunului de un cumpărător mai puțin obișnuit. De aici începe intriga care pe alocuri va dezlega misterele din primele 2 cărți  dar care la rândul ei – va împleti alte noi.

După cum scriam anterior despre “Umbra Vântului , aceste serie de lucrări sunt despre cărți. Despre bucuria lecturii, despre ce înseamnă a scrie o carte, despre prietenie adevărată  despre dragoste, despre amintiri  despre noi. Totul rotindu-se în jurul Cimitirului Cărților Uitate – o metaforă pe care autorul o definește că e de fapt esența noastră. “Suntem ceea ce ținem minte, cu cât mai puțin ne amintim despre noi, cu atât mai puțin suntem.”

In interviul pentru BBC, întrebat fiind dacă nu va fi ecranizată seria de cărți,  Zafon deși are o experiență bogată ca scenarist răspunde franc: “ De ce totul trebuie sa fie film, sau serial TV, sau joc pentru PC? De ce o carte sa nu rămână pur și simplu o carte?”

Într-adevăr – noi trăim pe net, pe rețelele de socializare, pe smartphonuri, trăim în televizor și cinematografe. Ultima vreme citim mai mult statusuri pe Facebook, decât cărți. Asta e. Dacă nu vom mai răsfoi cărți, dacă nu ne vom lăsa îmblânziți de ele –  ne vom aminti tot mai puțin de bucuria primelor romane citite, de focurile de artificii cerebrale din timpul lecturilor, de plăcerea cunoașterii și a aventurii minții. Ne vom aminti tot mai puțin despre noi înșine.  Şi riscăm să devenim un rând de cărți de colecție, uitate, prăfuite cumincior pe raft și cumpărate  doar să ne decoreze casa, nu și sufletul.

Lectură plăcută.

„Oamenii cu suflete mici încearcă mereu să-i minimalizeze pe ceilalți.”

„În lumea asta, tinere, totul e fals. Totul cu excepția banilor.”

„Știi, Daniel? Uneori cred că Darwin s-a înșelat și că în realitate omul se trage din porc, deoarece în opt din zece hominizi e un cârnat care așteaptă să fie descoperit.”

„Gândește-te că femeile cu copil sunt ca și cum li s-ar fi injectat în sânge o bombă atomică cu hormoni. Unul dintre marile mistere ale naturii e cum de nu înnebunesc în primele douăzeci de secunde de după ce nasc.”

Bărbații sunt precum castanele ce se vând pe străzi: când le cumperi, toate-s fierbinți și miros bine, dar când le scoți din cornet, se răcesc pe loc și-ți dai seama că majoritatea sunt putrede înăuntru.”

Bucatele bune sunt ca fetele-n floare: doar proștii nu le apreciază.”

Lumea e foarte mică atunci când n-ai unde să te duci.”

Destinul nu face vizite la domiciliu, ci trebuie să mergem noi să-l căutăm.”