Croissante à la Moldova

Mă întrebam mereu de ce istoria ne-a exclus mereu din algoritmul deciziilor, ne-a ținut la periferia evenimentelor semnificative. Cu adevărat semnificative. Ca pe un oaspete întârziat, ne-a pus la o masă anexă și ne-a dat ceea ce-a mai rămas de la ospăț. De ce până în prezent avem un soi de complex de inferioritate față de națiunile care ne înconjoară? Complex, ce se reflectă în mai toate domeniile. În economie, politică, justiție, educație, cultură. Suntem într-o continuă amorțeală din cauza acestuia. Fără să-l conștientizăm, ne paralizează voința și viitorul.

Trăim din ceea ce avem, ne mulțumim cu ceea ce suntem. Inhibați, umili, mărunți și oarecum fericiți în stâna noastră, cu oile și miorițele noastre. Ne complacem în zona de confort, de cumetri și de all-inclusiv. Noțiunea de calitate la noi e puternic decalată de la realitățile globale. Calitatea vieții, calitate în toate sferele. Încapând cu educație și terminând cu politică. Da, vrem să ne mișcăm înainte, dar cineva să ne ducă în brațe.

De aceea în esență, ne mișcăm spre nicăieri. O mișcare strategică – ar replica unii. Una constituțională, ar spune alții.

***

Ne place să amânăm. Proiecte, legi, străzi pietonale, vectori, decizii în general. E sportul nostru național – amânarea deciziilor. Ne lăsăm duși de val, de lideri politici al căror hobby preferat e împarțitul promisiunilor, duși de concerte sau înghețată gratuită, de lozinci și îndemnuri utopice.

Problema și scuza noastră este că pur și simplu nu vrem mai mult. Din frică sau comoditate. Nu toți, dar majoritatea. Nu vor nicăieri – în nicio uniune, în nicio alianță, în niciun viitor. E cea mai mare felie din populație, care e mulțumită cu ceea ce are sau mai bine zis cu ceea ce n-are.

Suntem umiliți fără să știm, fără să ne cunoaștem puterile adevărate. Și cel mai important – știm cine e de vină. Toți, în afara de noi înșine. Acest sindrom de umilință cronică națională ne țintuiește la patul istoriei. Și într-un fel, ne condamnă din născare să ne obișnuim cu el. Să creștem cu el și să-l transmitem mai departe.

***

În timpul vacanței noastre în Franța, la micul dejun nu-mi lipsesc cornulețele tradiționale – croissante-le calde. Le ador pur si simplu, la un ceai sau cafea. Nu sunt umplute cu nimic, dar au un gust aparte. Se topesc în gură și-ți încălzesc sufletul.

În Moldova, n-am găsit niciodată asemenea cornulețe. Or nu au gust, or simți aluatul, or sunt exagerat de dulci. Niște copii umile.

Cred că și aici e vorba de acea calitate. Lucru pe care abia învățăm să-l înțelegem. „Calitatea” – o chestie greu de definit pentru că are o puternică componentă subiectivă. Anume calitatea ne-ar putea scoate din râpa istoriei și sindromul umilinței cronice. Vinuri, fructe, legume, haine, accesorii, litetatură, muzică – orice lucru făcut aici în Moldova ne-ar putea propulsa pe orbita istoriei. Făcute cu adaos de calitate, de suflet, de gust.

Ca un croissante copt din ingrediente simple, dar cu o puternică și firească infuzie de calitate.

IMG_6587.JPG

Anunțuri