Despre conserve

Există o categorie de oameni în Moldova, care nici în ruptul capului nu vor să se schimbe. sunt ca niște conserve expirate, pe care le păstrezi cu gândul că poate mai sunt totuși bune la ceva și le vei deschide odată și odată.

Știu că oricât de categoric n-ai fi împotriva cuiva sau a ceva, dar unele lucruri trebuie să le înveți. din cultură, bun simți sau măcar respect. dacă ți se spune „bună ziua” într-o limbă română, limbă pe care refuzi să o înveți deși stai de-o viață în Moldova, răspunde dracului măcar și în chineză. oricât de vamal la cap n-ai fi, oricât de spălat pe creier n-ai fi, aceste lucruri sunt absolut universale.

Eu așa știu.

20140722-151229-54749098.jpg

Anunțuri

Roata, măi!

Ce faci când ai de ales între o duminică somnoroasă în care să lâncezești în bârlog și una pusă bine pe roate, cu soare, cer senin și kilometri de bucurie? Răspunsul e firesc.

A doua zi, după o seară și un colț de noapte petrecut la o chitară în jurul unui rug, mi-am lăsat lenea și somnul acasă și am mers la Velohora 2014. Nu mai fusesem la edițiile precedente și chiar eram curios să văd cum e. Știam că pe an ce trece sunt tot mai mulți chișinăuieni care au biciclete, dar nici chiar peste 10.000 mii de participanți! Cel puțin atât au declarat organizatorii la finalul evenimentului.

velohora 1

Am făcut și noi o mică echipă cu colegii de la Jurnal TV. Și dacă tot am fost parteneri media a trebuit să spun două cuvinte de pe scenă, iar pe final am meșterit și un selfie pe fundalul unui fluviu impresionant de bicicliști îmbrăcați în tricouri galbene, gata-gata să pornească într-o cursă prin tot orașul.

velohora 2

Vremea a ținut cu noi, deși meteorologii erau cât pe ce să ne strice așteptările. Un soare excelent, deloc supărător a reușit să ne lase amprente pe brațe și față după 25 de km de traseu prin aproape toate sectoarele Chișinăului.

velohora 6

E o senzație aparte să plutești în acest râu de bicicliști care invadează străzile orașului. O bucurie pe care o amplifici și o împarți cu toți cei care pedalează lângă tine. Te simți parte a unei mișcări, a unei comunități secrete, a unei sărbători naturale și sănătoase.

20140522-175357-64437596.jpg

Majoritatea pietonilor sau șoferilor care au fost nevoiți să aștepte în ambuteiaj te salutau sau claxonau în semn de respect. Îți zâmbeau, deși ar fi avut și motive să se încrunte dojenitor pentru că le-ai blocat drumul. Le-a fost probabil imposibil să rămână indiferenți la fluxul colorat de bicicliști, de aceea fie dădeau din mână, fie filmau pe telefon avalanșa de bucurie care le tăia calea.

Au fost și mici incidente, rezolvate cu grijă de bicicliștii în tricouri speciale, responsabili pentru gestionarea coloanei. În mare parte, evenimentul a fost destul bine organizat și probabil a plăcut tuturor categoriilor de vârstă, gen și roată. Nu a lipsit și tradiționalul Yardsale, amplasat chiar lângă Arcul de Triumf.

velohora 3

Nelly Ciobanu și apoi Zdob și Zdub au animat publicul. După ce am revenit în centrul orașului am ridicat care a putut bicicletele în aer – o pădure de roți care a marcat finalul cursei.

20140522-175359-64439274.jpg

S-au dat și premii – pentru cel mai tare costum și cea mai originală decorare a bicicletei, dar și în cadrul unei simple tombole, la care putea să se înregistreze oricine. Primeai un tricou și o brățară cu un număr pentru concurs.

Puteai să câștigi o bicicletă chiar dacă nu aveai una la tombola pentru pietoni și să faci o donație pentru familiile nevoiașe în schimbul unei brățări originale. Mai multe poze de la această minunată sărbătoare a modului activ de viață le găsiți aici.

Cu siguranță și cu mâna pe ghidonul bicicletei pot spune că evenimentul a fost nemaipomenit. Și da, Chișinăul are nevoie de piste adevărate pentru bicicliști. Și de oficiali care să vrea să le construiască și poate chiar singuri să circule pe ele.

Dar până atunci, rămâne să profităm măcar odată pe an de libertatea de a circula pe străzile orașului, fără riscul de a fi strivit sau înjurat de către şoferi.

20140522-175356-64436694.jpg

Jam, je t’aime.

Un concert rock e ca o cutie cu gem. Depui o grămadă de  efort până ajungi să o savurezi. Organizarea lui e un chin și presupune investirea a ceva timp, nervi și inspirație. Multe lucruri le înveți în proces. Scrii, tai, telefonezi, stabilești, amâni, din nou stabilești, discuți, hotărăști, cauți, rogi, te înțelegi, mai pe scurt – te rupi în patru pentru a aduna toate ingredientele pentru un event rock.

Evenimentul de sâmbăta trecută „Jam de mere”, organizat împreună cu basistul de la Whynona Ryderz,  Andrei Ciobanu nu a fost o excepție. Recunosc, a fost bună experiență și o lecție, cel puțin pentru mine, de cum să plămădești un concert rock cap-coadă. De la alegerea datei, locației, ideii pentru afiș, până la desfășurarea propriu-zisă a evenimentului și toate detaliile mici dar esențiale ce țin de organizare.

Așteptările în mare parte au fost atinse (deși sunt cam exigent la ale mele). Multă lume, mulți prieteni, multă muzică, multă socializare și evident multe mere.

Vreau să le mulțumesc încă odată tuturor celor care s-au implicat, dar și celor care nu și-au ascuns poftele și au venit pe 7 Decembrie la concertul „Jam de mere” din Chișinău!

E vorba de:
Diana Nicorici
, pentru bomboana de afiș. Lucrările ei le puteți găsi aici.
Trofim Guţanu, pentru filmări și răbdare.
Cornel Kiperi, pentru montarea teaserelor simple și pofticioase.

Cristina Jitari şi Angela Braşoveanu de la Revista Punkt pentru idei, efort și amenajarea sălii.
Dorina Cojocaru pentru apariția în vânzare online a CD-ului nostru, pe Besteseller.md
JurnalTV pentru promovarea eventului.

Echipei de actori care au participat la filmări:
Alexandru Gurdila, Ana Mardare, Gary Cozma, Cristina Pohilenco, Andrei Ciobanu și dulceții Cornelia Corlatean.

De asemeni, mulțumim lui  Dumitru Axenti pentru asigurarea unui after-party (aici găsiți niște compilații  bune bune) şi lui Christian Zavadschii din trupa Doll pentru implicare.

Mai multe poze de la concert le puteţi vedea pe #diez.md, cărora le mulțumim pentru promovare.

jam

20131210-152025.jpg
IMG_0362
1488169_10200969734993843_949271425_n-1

Castanii

Aţi văzut cum au dat în floare castanii?

Nici urmă de Chişinăul ciuruit şi împopoţonat cu gherete. Ochii fug în altă parte – după verdele crud al frunzelor şi primele flori de primăvară adevărată. Străzile se îngustează parcă de la atâta verdeaţă, lăsând mai puţin loc maşinilor şi gândurilor cenuşii. În aceste câteva zile Chişinăul se transformă în oraşul copilăriei mele. Devine mai provincial, mai sincer, mai blând oarecum, ascunzându-şi hidoşeniile sub magnifica mască a primăverii.

Ieri, când mergem spre serviciu, pe una din cele mai frumoase ulicioare, zărisem o fotografie vie din trecut. Au dat în floare castanii.

Când eram mic, credeam naiv că aceşti copaci dau în floare doar o singură zi pe an și tare mă mai temeam ca nu cumva să scap anume acea zi, să le ignor minunea. De parcă înfloreau numai pentru mine, pentru a-mi dezlega o taină de-a lor. Nu ştiu de unde am scos-o, probabil din vreun desen animat. Şi probabil, mai vreau să cred că e un semn de bun augur – să le prinzi înfloriţi.

Pentru că pe-atunci, în mintea mea de copil aşa şi era – un semn că vine vara, vine în sfârşit vacanţa, cărţi, bicicleta, pescuit, bunici, cireşe, căpşune, vin zile calde petrecute fără grabă şi mare sens, dar pline de treburi importante băieţeşti.

E un semn bun, spun şi astăzi – să admiri oraşul, în care castanii dau în floare numai pentru tine. Şi doar într-o singură zi pe an.

20130503-005749.jpg

Măr pe lună. Minus un vis.

Știu că undeva în mine stă ascunsă toată muzica omenirii. Absolut toată. De la primitivele urlete ale neanderthalienilor la cele mai învolburate acorduri jazz. Sunete, împletite genetic și aranjate printre mitocondrii. Muzica pura a hematiilor ce se lovesc nebune de pereții arterelor. Îngrămădită sub aortă și amestecată printre neuroni, ea e mereu în mine. Ca de altfel, în fiecare dintre noi. Cât creștem o învățăm, o deslușim, ne obișnuim cu ea, o acceptăm în final și o dăm uitării. Sau o renaștem în lungi travalii de creație.

Prima mea chitară nu era cine știe ce. Nici corzile nu erau atât de bune, când pe vremea liceului am început să leg neghiob primele acorduri. Chitara, pe care o luam de la tata și o purtam într-o husă verde ruptă, acum e pierdută în timp. Nu și unele fragmente muzicale, pe care tot ea m-a ajutat să le aștern pe versuri.

La liceu, mi-am promis că voi scoate un CD. Un vis îndepărtat și naiv al unui adolescent miop. Mi-am promis însă că voi munci pentru a-l realiza. Indiferent când și unde. M-am încăpăținat să-l duc până la capăt, în sfârșit împlinindu-l cu ajutorul băieților din trupa noastră – Paralela 47.

Mulți mă întreabă despre denumirea CD-ului. De unde până unde „Măr pe Lună” ?

E o metaforă. Un vis aparent imposibil, dar ușor de realizat. Dacă am reuși să privim altfel lucrurile, din alt unghi, cu alți ochi, cu alte emoții – am vedea ca totul e posibil. Fiecare dintre noi își leagă sufletul de realizarea acestor visuri. Amânăm însă înfăptuirea lor de pe o zi pe alta, așteptând ceva sau găsind scuze. Așteptăm maturizarea visului sau maturizarea noastră, probabil.

Cel mai iubit dintre acestea îl purtam în adâncimea ființei, ferit de lume și de clipa împlinirii.

Să vezi un răsărit de pe Everest? Să sari cu parașuta? Să faci diving? Să zbori cu balonul cu aer cald? Să participi la maratonul din New York? Să-ți faci un tatuaj pe umăr? Să înveți în sfârșit să dansezi tangoul din filmul „Parfum de femeie”? Forma lui este diferită, substanța e aceeași.

Absolut totul e în mâinile noastre. Trăind cu frica schimbărilor, conservându-ne în zona confortului și clădindu-ne cu grijă cimitirul viselor, vom realiza într-o bună zi că ne-am trăit, fără a ne împlini, ne-am uscat fără a da roade, ca un pom sterp.

Știu că pe lună nu cresc mere. Dar mai știu alta – cum miroseau merele în grădina bunicilor mei. Și cum încremenisem când într-o seară o luna mare și coaptă, cât un fruct ispititor, mi-a zâmbit printre ramurile de măr.

Vă invit cu drag la lansarea CD-ului nostru – miercuri, 27 martie, 19.30, Teatrul „Eugen Ionesco”, la un concert împreună cu Direcţia 5. Intrarea este liberă.

mar2

Pașaportul de sub pernă

Ori de câte ori trec pe lângă ambasada României la Chișinău în zilele de lucru, văd o duzină constantă de oameni. Majoritatea stau cu un singur scop – „bilet la Italia, la Spania sau la Portugalia”.

Le citești pe față intențiile de ducă. Sunt gata să dea bani grei pentru ași perfecta cât mai repede actele pentru redobândirea cetățeniei. Şi nu ai de ce să le acuzi. Statul nostru (care este în CEDO-ri) este incapabil să le ofere salarii europene. Cel puțin deocamdată.

Printre cei ce stau în rând sunt și mulți vorbitori de limba rusă, care își fac actele „pentru orice eventualitate” și care surprinzător de repede învață cuvintele românești când vine ziua depunerii jurământului statului român.

O parte infimă, însă stau la ferestruica ambasadei pentru ași legitima un vis, dimensiunea căruia variază de la individ la altul. Şi dacă Martin Luther King visa la egalitate rasială și încetarea discriminării, apoi ei visează la egalitatea frățească și încetarea discriminării noțiunii de „limbă română” în Constituția Republicii Moldova.

Cel puțin de două ori pe an stau și eu la această ambasadă, așteptându-mi cuminte o noua viză pentru a concerta peste Prut. E remarcabil un fenomen – tot mai subțiri sunt rândurile la ghișeele pentru viză, tot mai mari la acelea pentru cetățenie. Nu m-ași mira dacă într-un an-trei-cinci, primele – vor dispărea definitiv.

Şi totuși, din sutele de mii de români din R. Moldova care și-au redobândit cetățenia, de ce doar vreo 10-15000 sunt implicați în viața politică a statului care ia luat sub aripă, deschizându-le portița spre Europa? Au jurat solemn pentru a primi actu’ românesc și odată cu el „bilet la Italia”? Dacă doar din asemenea interes, atunci asta se numește fățărnicie, șmechereală, ipocrizie născută o dată cu noua patrie.

Acestora, puțin le pasă de soarta statului care le-a dat un viitor european. Şi mai puțin – de alegerile parlamentare de duminică. Şi mult mai puțin – de rezultatul lor. Le doare în cot, din moment ce au pașaportul românesc sub pernă.

Pe 9 Decembrie România își votează parlamentarii. Mai jos găsiți careva informații utile. Vreau să cred că o mică republică mioritică cu palma sa de români cu acte în regulă, își poate spune cuvântul. Oricât de mic nu ar fi acesta.

În loc de PS.

Nu am cetățenie românească, am însă un vis. Pentru el am să votez pe 9 decembrie.

„I Have a Dream”, discursul public al lui Martin Luther King, ținut la 28 august 1963.

I love Chișinău.

„I love Chișinău” – un proiect inițiat de revista VIP Magazin despre locurile preferate din oraş.  Despre istoria unei fotografii din trecut și despre dragostea mea din prezent. Articolul a apărut în numărul din octombrie al revistei.

Orașul meu scârțâie şi miroase a tei și a vată de zahăr. Caruselul era locul magic unde tot felul de maşinării erau în stare să-mi livreze atâta fericire, încât îmi ajungea la sigur până la următoarea vizită.  Era locul unde vroiai să revii. Poza de aici e una tare dragă mie, impregnată de calde amintiri din acea zi însorită de vară, când am mers cu bunicul în parcul de distracții și mă instalasem cumincior în mașinuța de pe carusel. Orașul pe care-l iubesc rămâne la fel în această poză – la fel de colorat, luminos și aproape de sufletul meu.
La distanța de peste 20 de ani, puțin ce s-a schimbat în parcul ăla – probabil mașinuța a devenit mai mică, iar orașul  ca și în poza cu pricina, continuă să-și exercite acea forță misterioasă ce te face să vrei să fii mai bun, mai visător, mai îndrăzneț, să zâmbești sincer și senin, dând din mână și împărțind din fericirea ce te umple  cu cei pe care-i întâlnești de-a lungul acestui carusel al vieții.
Orașul meu e într-un activ proces de căutare al unui stil potrivit, al unui echilibru între modern și clasic în același timp. Dacă reușim să-i conservăm înfățișarea istorică și să-l curățim de gherete și de cavernele de pe drumuri, să-i iluminăm cartierele dar și fețele locuitorilor, riscăm, în sensul bun al cuvântului, să-l transformăm într-un simpatic orășel european. Ce aș schimba?  Atitudinea noastră față de această „floare din piatră albă”, care numai albă nu e.  În țările unde oamenii au coborât ceva mai devreme din copaci, există amenzi usturătoare pentru un singur chiștoc aruncat pe stradă. Eu zic că acesta ar fi un pas bun spre autoeducarea respectului pentru ceea ce ne înconjoară.”