„Viața pe un peron” | Octavian Paler

viata pe un peronÎn iulie am primit în dar un braț zdravăn de cărți, printre care s-a strecurat una de Octavian Paler „Viața pe un peron”. Unii probabil au auzit de el numai din citatele cu care e împânzit Facebook-ul. Și pentru mine Paler a fost până de curând oarecum necunoscut.

Nici nu bănuiam însă ce comoară se ascunde printre paginile sale. Fragmentele share-uite și like-uite pe paginile de socializare nu sunt scoase din lucrările sale, sunt mai degrabă rupte din viața lui. Ca să înțelegeți, omul a debutat abia la 44 de ani cu un volum de versuri și s-a impus ulterior prin proza sa.

O jumătate de viață a acumulat acea forță literară până a răbufnit. A avut curajul să-și publice lucrările, să elibereze acea dimensiune de idei, lumi, drame, cuvinte ca în final să ajungă atât de apreciat în prezent. Probabil e o lecție de răbdare și de curaj. Sau de ceva între ele.

***

„Viața pe un peron” e o carte despre singurătate. Despre frică și curaj. Curajul de a schimba destinul și a căuta drumul spre sine. Despre luptă, renunțare, incertitudine și îmblânzirea propriilor șerpi.

E un roman despre doi oameni care-și petrec viața pe un peron părăsit, în care nu vin și din care nu pleacă trenuri. Limita între real și imaginar n-o poți percepe clar, pentru că dacă te ții de firul narativ vei fi condamnat să rătăcești prin mlaștinile ce înconjoară peronul părăsit și întreaga carte. Iar în centrul romanului e așteptarea. Și arta de a învața să aștepți.

***

„Oamenii iți iartă multe, dar nu-ți iartă când le arăți cu degetul lașitatea. Ei vor să pară nobili, chiar când nu fac nimic pentru asta său mai ales când nu fac nimic.”

„Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte.”

„Atât cât pricep eu lucrurile, omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitându-se spre cer, ci căutându-l în sine însuşi, ce anume ar putea opune morţii şi neantului. N-am suportat gândul că suntem doar pulbere şi atunci am căutat în noi ceea ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola.”

„Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.”

Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.”

„Poate că pentru a-şi regăsi dragostea de viaţă, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliţi uneori să străbată un coşmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilaţi, pot spera din nou.”

„Infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranţă.”

„Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui.”

„Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva.”

„Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.”

„Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări? Aşteptările diferă între ele ca oamenii.”

Anunțuri

„Oceanografie” | Mircea Eliade

oceanografie„Oceanografie” e pur și simplu o comoară. Valorificarea ei însă, depinde în primul rând de cât de atent eşti pentru a o descoperi. Cât de perseverent eşti în căutările tale. Şi nu numai concluziile sunt diamantele lucrării, ci şi însemnările pe care le faci în drum spre ele.

Colecţia de eseuri, apărută în 1934 este actuală şi azi. Abordează o sumedenie de subiecte – de la sinceritate, prietenie, timp, fericire şi miracol la ridicol, femei superioare, autenticitate, sex, tinereţe şi moarte.

După părerea mea este una dintre cele mai persoanele, cele mai sincere cărţi ale lui Mircea Eliade. Nu are o structură, o organizare clară. Nici nu pretinde la ea. Subiectele se succed aleator, fiecare eseu însă îţi rezervă dreptul la un time-out. Şi e inutil să parcurgi cartea fără astfel de pauze, de cugetare, de digerare a gândurilor expuse.

O citeşti atent, o reciteşti şi mai atent. Te apropie şi te îndepărtează, ca o maree. O lași pentru o vreme pentru a medita asupra celor citite. Apoi te ademeneşte iarăşi. Autorul te îndeamnă să-i continui şirul gândurilor, să te aventurezi în cartografierea reperelor general umane. E o înşiruire de adevăruri, crude, calde, asemeni bucăţilor de carne proaspătă de pe masa măcelarului.

Eliade scrie că sunt mai multe specii de cititori. Oameni care reţin conţinutul, descoperă în materia cărţii „obiecte pe care le pot iubi, în jurul cărora pot reflecta, cu care pot face cultură sau artă”. Şi mai sunt cei care „asimilează atât de personal materia cărţii, încât nu o mai memorizează, nu reţin nici amănunte, nici scheme generale. Îşi amintesc de carte ca de o melodie, păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură”.

Mie mi-a dat stări. Şi melodii. Şi repere.
E una din cărţile cu cele mai multe însemnări din biblioteca mea. De aceia vă o recomand cu drag, alături de celelalte cărţi ale lui Mircea Eliade, pe care le veţi găsi şi pe besteseller.md.

▼▼▼

„Lucrurile pe care le spui prea des și prea sincer le uiți repede”.

“Nimic nu e bine corelat în lumea aceasta, nimic nu e armonizat. Gândiţi-vă cât timp pierdeţi cu oameni care nu vă înţeleg, câtă afecţiune risipiţi pentru oameni care nu simt, iar pentru acei foarte puţini care vă sunt adevăraţi fraţi, nu găsiţi decât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe goale. Tot ce e mai bun în noi dăm oamenilor care nu au ce face cu darurile noastre.”

Fericirea este o stare fluidă, la care nu ajungem prin grade; nu urcăm spre ea, nu o cucerim, nu o mărim. Ea este, pur și simplu.”

„Nu știu care este cea dintâi datorie a omului. Dar una din datoriile lui inevitabile este de a fi prezent, de a coincide cu viața.”

“Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân cel mult douăzeci.”

„E surprinzător cum lucrurile cele mai puțin însemnate, cele mai puțin solemne şi cele care evita cât mai net eternitatea au șanse să trăiască cel mai mult.”

„A trăi în prezent înseamnă a lua contact, direct și intim, cu forțele nerealizate, neformulate: a trai istoria care se face, nu istoria care se consumă. „

„Nenorocirea nu e că nu există un adevăr, ci că există mai multe. Cu cât înaintezi în viață, înțelegi că foarte mulți oameni au ajuns la adevăr și că foarte mulți au dreptate. Este aproape un destin, acesta, ca toată lumea să aibă dreptate.”

„Dă-mi voie să-ți spun că unul care își iubește atât de sincer meseria și gândul are dreptul, are datoria să și-o urască de moarte câteodată.”

Specia nu se schimbă. Specia a încercat s-o schimbe Iisus. Și victoria Lui este încă taină pentru mintea noastră; căci dacă a izbutit să schimbe sau nu specia omenească n-o putem ști decât după moarte.”

„Adunăm o viață întreagă asemenea adevăruri, și ceea ce e deprimant este că fiecare dintre noi are dreptate susținându-le și promovându-le. Tragedia nu este în îndoială, căci aproape nu mai ai de ce să te îndoiești în această inflație de adevăruri inutile; tragedia este în violența pe care o exercită asemenea adevăruri asupra conștiinței și neputința noastră de a le ordona, de a le cosmiza.”

„Cu cât ești mai obiectiv, cu atât ești mai trecător, mai muritor. Subiectivitatea, voință personală, elanul temperamental – numai acestea sunt păstrate în istorie.”

„Important și vital este nu să desprinzi adevărul, ci să-l legi de viața ta, să-l integrezi în tine. Să găsești un adevăr nu înseamnă nimic ; să poți dispune de el poate însemna ceva.”

„Nu judeca un om după prietenii pe care îi are, ci după tovărășiile pe care le caută, după fleacurile pe care le vorbește în anumite ceasuri de panică.”

Moartea este un lucru care se învață. La început, nu înțelegi nimic, după cum nu înțelegi nici din viață. Își are o gramatică a ei, un dicționar al ei. „

„Nu-ți complica viața încercând să fii tu însuți cu toată lumea. Sunt oameni cărora nu le place și nu le convine să fii tu însuți.”

„Un om cu cât este mai tare, cu atât are mai puțină nevoie de el. Tăria nu se măsoară prin raporturile dintre om și lume, ci dintre om și el însuși. […] Cu cât renunți mai mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor tale – cu atât ești mai plin pe dinăuntru, ești mai concret și mai viu.”

Fericirea ajunge concretă – stare, expiriență – numai atunci când dorința care o precedă este îndreptată către altul.”

„A te vrea deasupra celorlalți, a te dori deosebit până la nuanțe, a fi însetat de recunoașterea unanimă a acestei duversități – e semn de mediocritate, de inconștență și dezastruoasă mediocritate. „

„Nu poți stăpâni decât acele lucruri la care ai renunțat, de care te-ai liberat, nu prin detașare de ele însele, ci prin detașare de dorința fructelor lor.”

„Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerități îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Ești considerat sincer nu „când nu ascunzi nimic” celuilalt – ci când nu ascunzi ceea ce așteaptă de la tine să nu ascunzi.”

„Sunt oameni care spun trei cuvinte pe ceas și-ți dau totuși impresia că au spus tot ce aveau pe suflet. Alții vorbesc mereu – și nu ajung niciodată familiari, niciodată nu comunică acele intimități care definesc omul, și miracolul, și taina.”

„Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atîţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atîta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.”

„Eseu despre orbire” | Jose Saramago

eseu despre orbireO carte tulburătoare.

Asta e cea mai potrivită caracterizare a romanului “Eseu despre orbire” de Jose Saramago. Recunosc mi-a trebuit ceva timp să-mi revin. Asta se întâmplă după ce dai de cărți profunde, incomode, revoltătoare,  care într-un fel sau altul îți zdruncină imaginația.

E o istorie despre o epidemie de orbire, o formă neobișnuită – una albă, nedureroasă, spontană, imprevizibilă, ca o „mare lăptoasă” care-ţi inundă retina. Rând pe rând e afectată populația unui oraș,  oamenii sunt puși la zid – un zid alb al neputinței  groazei, disperării, foamei și în final al degradării umane. O singură femeie, din motive necunoscute rămâne neatinsă de epidemie.

De-a lungul cărții autorul analizează societatea ajunsă la limită, deznoadă firele ascunse ale psihologiei umane. Într-un stil specific, prin fraze lungi și semne de punctuație lipsă – lasă loc interpretărilor. 

Ceea ce m-a surprins e că eroii cărții, orașele, străzile nu au nume. E o istorie apocaliptică atât de plauzibilă, încât iți vine să verifici pulsul propriei degradări.  Până unde ai merge dacă ai orbi? Cum ți-ai înăbuși instinctele, foamea? De ce ai fi în stare?

Treptat din cititor, din simplu observator devii un personaj al lucrării. Misiunea ta e să vezi dacă ai putea face față provocărilor teribile.

Vă invit și pe voi în aceasta lume sumbră a romanului. Neliniștită, dezorganizată, animalică, urât mirositoare, disperată și practic condamnată la piere. Şi asta pentru a percepe mai bine, pentru o înțelegere mai clară a celeilalte lumi în care trăim și pe care din fericire, o putem vedea – cea reală.

E o carte incurabil de bună, o infuzie de realitate pentru orice societate bolnavă.

“Omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte şi sfârșește pierzând tot sensul vieții.

“ Încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.”

“…Visau că sunt pietre, și nimeni nu ignora cât de adânc le e somnul, o simplă plimbare prin câmp o demonstrează, acolo dorm, pe jumătate îngropate, așteptând nu se știe ce trezire.”

“ Nu poți ști niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie sa aștepți, să lași timpul să lucreze, timpul e cel care poruncește, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărțile din pachet.”

“Vreţi să spuneți că avem prea multe cuvinte? Vreau să spun că avem prea puține sentimente. Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă. Aşa că le-am pierdut.”

Bucuria şi durerea nu sunt ca uleiul şi apa, ele există simultan.”

Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în așteptare.”

„Zorba Grecul” / Nikos Kazantzakis

Auzisem demult despre acest Zorbas. Numele însă îl asociam mai degrabă cu un dans grecesc, decât cu celebrul roman. Nicidecum nu găseam timp sau voinţă să caut cartea. Întâmplarea fo ca toamna trecută, trebuia să vizitez Athena şi ziceam că n-ar fi rău să citesc ceva nu doar despre locurile pe unde vroiam neapărat să ajung, ci şi despre spiritul şi culoarea acestei naţiuni. Un curs de elenizare rapidă, într-un fel. Ei bine, bănuielile mele s-au adeverit.

Zorba Grecul_2011„Zorba Grecul” e o carte despre minunile greceşti, despre femei, despre muzică, mare, santouri, prietenie, mâncare, despre pofta aia nebună de viaţă şi dans. Romanul porneşte de la o întâmplare reală. Autorul Nikos Kazantzakis deschide o mină de lignit în Pelopones şi în compania lui Alexis Zorbas se aventurează în afacerea de pe malul cretan. Noul său tovarăș îi oferă o altă cheie în înţelegerea lucrurilor, a lumii, a bucuriilor zilnice. Dialogurile lor debordează de sinceritate, de limpezime, de vlagă; dezleagă și simplifică întrebările metafizice chinuitoare pentru autor.

Nu ai cum să nu-l îndrăgeşti pe acest Alexis Zorbas – un personaj extrem de colorat, un moșulică trecut prin viaţă şi prin lume, şi totuşi plin de tinereţe sufletească. Conversaţiile lor de pe malul mării, într-un „peisaj cretan simplu, zugrăvit cu trăsături de penel grosolane”, sunt geniale.”Naţia muierească”, patrie, instincte, violență, dragoste, libertate, vin și iarăși dans – orice subiect luminează şi prinde viaţă pe paginile cărţii.

Zorba The Greek 2

Iar şi iar îmi dau seama cât de mult ne place să complicăm viaţa, să ne înglodăm în concepte filozofice, culturale, religioase, atunci când totul ar avea o explicaţie simplă şi firească. Să irosim ani pentru a ne vedea împliniţi şi să amânăm la nesfârşit realizarea viselor noastre.

Anthony Quinn, a interpretat rolul lui Zorbas în filmul din 1964, care a luat 3 premii Oscar. A jucat fantastic, dar mai întâi vă recomand cu drag să citiţi cartea. Pentru mine, romanul a fost o descoperire, un vin bun, o călătorie pe insula Creta, o lectură după care, ţi-e poftă asemenea lui Zorbas să salţi într-un dans pe malul mării; nestăpânit, frenetic, să simţi viaţa ca pe-o muzică bună ce-ţi inundă carnea și-ți flutură sufletul.

“Poți să zici ce-i vrea, muierea e altceva, nu-i făptura omeneasca. Muierea e ceva de neînțeles, și toate legile statului și ale religiei greșesc.”

„Eram fericit si o știam. De obicei, nu ne dam seama când ne cuprinde fericirea; abia după ce trece și privim în urma, abia atunci ne dam seama brusc – uneori cu surprindere – cât de fericiți am fost.”

“A prelungi despărțirea de cei dragi este otravă curată; mai bine sa o tai dintr-o lovitură de cuțit și să rămâi iarăși singur de tot, în starea fireasca a omului, singurătatea.”

„Fiecare om are câte-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, după mine, e să n-ai niciuna.”

„Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine.”

„Nu sper nimic, nu ma tem de nimic, sunt liber

“Ce taina o mai fi și asta? se-ntrebă. Ce vrea să însemne muierea și cum o reuși să slăbească așa șuruburile minţii noastre?”

„În asfințit, îmi plăcea să-mi umplu pumnii cu nisip fin galben și să-l las să alunece, fierbinte, printre degete. Pumnul era ca o clepsidră prin care viața se scurge și dispare; dispare iar eu stau și privesc marea, îl ascult pe Zorbas și tâmplele-mi plesnesc de fericire.”

„Ce s-aștepți de la muieri? Să toarne plozi cu cin’ s-o nimeri. Ce s-aștepți de la bărbați? Să cadă-n cursă, amărâții!”

“Ziua e pentru munca. Ziua e barbat. Noaptea e pentru benchetuiala. Noaptea e femeie.”

Tot ce e bun în lumea asta e născocit de diavol: muierile frumoase, primăvara, purcelul prăjit, vinul, în toate astea e mâna Diavolului. În vreme ce bunul Dumnezeu i-a făcut pe călugări, posturile, ceaiul de mușețel și muierile urâte, pfui!”

„Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.”

” În astfel de clipe, viața îți pare ușoară ca un fulg și pământul ca un nor care își schimbă întruna forma și se transformă în suflarea vântului.”

„Epuizează-ţi manifestările sufletului printr-un zâmbet.

“Sa vorbești dansând, e oare cu putință?”

„Prizonierul cerului” / Carlos Ruiz Zafon

Barcelona.

In mod categoric, Carlos Ruiz Zafon m-a îndrăgostit de ea, deși n-am ajuns pe acolo. Deocamdată. Barcelona este mai mult decât scena de acțiune, este „personajul” omniprezent în toate cele trei volume ale trilogiei.

O Barcelona diferită de altfel, în funcție de anii în care se petrece acțiunea. Ulicioare ascunse, clădiri gotice, poduri, localuri și Cimitirul Cărților Uitate în care sălășluiesc misterele autorilor necunoscuți  – arhitectura cuvintelor ce le descrie, efectiv te tele-portează în acel oraș al enigmelor.

Deocamdată. Geanta de voiaj la o parte și revenim la carte.

După răsunătorul succes al romanului “Umbra Vântului”, tradus în aproape 40 de limbi, considerată cea mai citită carte în istoria literaturii spaniole după „Don Quijote” și partea a 2-a a trilogiei – “Jocul îngerului , îmi era oarecum frică să ma apuc de a 3-a. Mereu există riscul, să-ți pierzi acuitatea scrisului după ce ești turmentat de succes,  să te răsufli și drept rezultat cartea să dezamăgească

Dar curiozitatea m-a învins în final.

Cea de-a treia carte din trilogia “Cimitirul Cărților Uitate” (care de fapt va fi tetralogie  pentru ca potrivit autorului se lucrează la a 4-a și ultima carte), este splendidă la fel ca și primele două.

După cum spune autorul într un interviu pentru BBC , „ordinea în care le veți citi poate modela subiectul, îl puteți vedea sub un alt unghi”, istoria deschizându-se sub alte aspecte, se va rearanja asemenea unui labirint viu.

Deși personajele sunt firesc importate din primele cărți – romanul „Prizonierul Cerului” poate fi citit și separat. Ca de obicei nu voi intra mult în subiect. aici găsiți de toate – taine, scenarii împletite, intrigi, investigații și neliniștita Spanie de după victoria lui Franco.

Reapare Daniel Sempere, care lucrează la librăria tatălui său și care e vizitat în ajunul Crăciunului de un cumpărător mai puțin obișnuit. De aici începe intriga care pe alocuri va dezlega misterele din primele 2 cărți  dar care la rândul ei – va împleti alte noi.

După cum scriam anterior despre “Umbra Vântului , aceste serie de lucrări sunt despre cărți. Despre bucuria lecturii, despre ce înseamnă a scrie o carte, despre prietenie adevărată  despre dragoste, despre amintiri  despre noi. Totul rotindu-se în jurul Cimitirului Cărților Uitate – o metaforă pe care autorul o definește că e de fapt esența noastră. “Suntem ceea ce ținem minte, cu cât mai puțin ne amintim despre noi, cu atât mai puțin suntem.”

In interviul pentru BBC, întrebat fiind dacă nu va fi ecranizată seria de cărți,  Zafon deși are o experiență bogată ca scenarist răspunde franc: “ De ce totul trebuie sa fie film, sau serial TV, sau joc pentru PC? De ce o carte sa nu rămână pur și simplu o carte?”

Într-adevăr – noi trăim pe net, pe rețelele de socializare, pe smartphonuri, trăim în televizor și cinematografe. Ultima vreme citim mai mult statusuri pe Facebook, decât cărți. Asta e. Dacă nu vom mai răsfoi cărți, dacă nu ne vom lăsa îmblânziți de ele –  ne vom aminti tot mai puțin de bucuria primelor romane citite, de focurile de artificii cerebrale din timpul lecturilor, de plăcerea cunoașterii și a aventurii minții. Ne vom aminti tot mai puțin despre noi înșine.  Şi riscăm să devenim un rând de cărți de colecție, uitate, prăfuite cumincior pe raft și cumpărate  doar să ne decoreze casa, nu și sufletul.

Lectură plăcută.

„Oamenii cu suflete mici încearcă mereu să-i minimalizeze pe ceilalți.”

„În lumea asta, tinere, totul e fals. Totul cu excepția banilor.”

„Știi, Daniel? Uneori cred că Darwin s-a înșelat și că în realitate omul se trage din porc, deoarece în opt din zece hominizi e un cârnat care așteaptă să fie descoperit.”

„Gândește-te că femeile cu copil sunt ca și cum li s-ar fi injectat în sânge o bombă atomică cu hormoni. Unul dintre marile mistere ale naturii e cum de nu înnebunesc în primele douăzeci de secunde de după ce nasc.”

Bărbații sunt precum castanele ce se vând pe străzi: când le cumperi, toate-s fierbinți și miros bine, dar când le scoți din cornet, se răcesc pe loc și-ți dai seama că majoritatea sunt putrede înăuntru.”

Bucatele bune sunt ca fetele-n floare: doar proștii nu le apreciază.”

Lumea e foarte mică atunci când n-ai unde să te duci.”

Destinul nu face vizite la domiciliu, ci trebuie să mergem noi să-l căutăm.”

„Luni de fiere” / Pascal Bruckner

Nu stiu daca am avut 16 ani cand am vazut pentru prima oara filmul lui Roman Polanski “ Bitter Moon” (1992), nici nu mai tin minte in ce circumstante. Probabil, il rulasera seara tarziu pe unul din canalele de filme private, ce rasareau ca ciupercile dupa ploaie dupa destramarea URSS-ului. Cert este, ca tot ce mi-a ramas in minte era scena aia din autobuz – Franz o vede pentru prima data pe Rebecca  si o ajuta sa scape de o amenda, dandu-i biletul sau de calatorie.

De fiecare data imi imaginam ca la fel mi se va intampla si mie. Acea scanteie se va aprinde in decoruri daca nu similare, cel putin la fel de intamplatoare. Asi fi mai intai de toate vazut in ochii iubitei, drept un salvator, un erou, un supererou chiar, care ar fi aprins acea flacara a pasiunii daca nu prin salvarea universului, macar prin salvarea de o amenda in transportul public.

Nu se intampla insa asa cum ne vedem in filmele din copilarie. Nu se intampla pentru ca filmul, sau acea carte, pe care o rasfoim zilnic –  o scriem chiar noi.

Vreau sa va atentionez: “Luni de Fiere” de Pascal Bruckner e o carte rea.

Si prin asta e buna, e buna prin rautate ei. De aceea nu o recomand cuplurilor fragile, satioase si obosite de iubire. Nu o recomand celor care pun la indoiala dragostea pe care o simt pentru persoana draga.

Luni de Fiere, de Pascal Bruckner trezeste o ambivalenta de emotii, la fel ca si “Parfumul” de Patrick Suskind. O rosfaiesti, balacindu-te in propria neputina de a renunta la ea. Recunosc, exista fragmente in carte, atat de iscusit detaliate de autor ca ti se intoarce efectiv si iti vine s-o arunci naibii.

Care este limita dragostei? Si daca ea exista, dincolo de aceasta ce este? hotarul cu ura? Ce este normal si anormal intr-o relatie? Ce inseamna daruire deplina? si cat de razbunatoare poate fi fiinta umana?  Raspunsul la aceste intrebari le poti gasi in carte, daca stii sa le cauti.

Nu am sa intru mult in subiect. Este povestea a doua cupluri, una care reuseste s-o infecteze pe cealalta cu germenele dezbinarii. Descrie evolutia unei pasiuni bolnave de la indragostire, idolatrizare, perversiune, sado-masochism, urofilie si scatofagie (termenii ii puteti cauta pe google) la monotonie,  ura cronica si violenta psihologica distructiva.

Asa oare va arata viitorul cuplului? „Cuplului modern”, cum avea sa spuna intr-un interviu insasi autorul cartii, care ”are nevoie de o anumită intensitate. Și această nevoie duce uneori la dorința de a se separa atunci când intensitatea nu mai este mulțumitoare. Deci cuplul modern își iubește propria criză, lucru care îi explică fragilitatea”.

Nu cred ca mai vreau sa citesc altceva de acest autor. Cel putin in viitorul apropiat. Filmul chiar e bun si destul de bine regizat .

Mai jos sunt, ca de obicei cateva fragmente.

„Nu rade de autobuz: nu exista un loc de electiune pentru o dragoste la prima vedere. Chiar si o cutie pe roti poate deveni anticamera paradisului atunci cand crezi in hazard.”

„Cum sa eviti primele cuvinte vesnic aceleasi, cum sa te arati in acelasi timp delicat, original, seducator, ispititor? Intrebare grava care fu, presupun, cea a Diavolului in ultima seara a Facerii.”

„Stii ca, dezbracandu-se, barbatii si femeile isi pierd deseori gratia de care au dat dovada imbracati: nuditatea este un vesmant prost croit in care inoata incurcati.”

Despartirea este o anticipare a rupturii pentru ca ne obisnuieste cu ideea ca poti trai fara celalalt.”

„De fiinta care ne este cea mai draga ne temem cel mai mult. Iar gelozia este doar o formă a imaginatiei terorizate care transforma in certitudine cea mai mica banuiala.”

„Astazi, iubirile noastre mor de satietate inainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iata de ce amantii sunt atat de tristi: stiu ca n-au alt dusman decat pe ei insisi, ca sunt in acelasi timp izvorul si secatuirea unirii lor.”

„De fapt ma plictiseam de moarte cu ea. Iar plictisul este un tovaras pe care nu-l suporti decat in singuratate: pentru ca nu vrei martori in acele clipe blestemate, de frica sa nu capeti de la ei o imagine infamanta.”

 „Ce este un cuplu? Renuntarea la existenta in schimbul sigurantei, chipul fara atractie al dragostei legitime. Acest spatiu inchis le banalizeaza si pe fiintele cele mai putin dotate pentru banalitate, le ingreuiaza pe cele mai mercuriale.”

„O stii sau n-o stii: exista o traditie a durerii feminine, in jurul femeilor parasite se formeaza indata o solidaritate;”

 “Astazi, tragedia nu se mai abate asupra oamenilor din blestem, ea se naste din stangacia lor. Cazi in nenorocire gafand, printr-o suita de gigantici pasi gresiti. Dramele noastre nu sunt doar dureroase: ele sufera de handicapul suplimentar de a fi ridicole. Nu mai avem nici macar scuza fatalitatii.”

“Nu le ranesti  bine decat pe fiintele dragi, nu exista nicio placere in a supara necunoscuti.”

“Ciudată epoca: cel mai greu lucru nu e sa indepartezi din ea obscenitatea, ci sa o faci sa se iveasca. Toleranta a dezamorsat cele mai licentioase situatii, sexul este un biet sacrilegiu care nici nu mai are macar virtutile sacrului. Nu decaderea il ameninta pe libertinul modern, ci plictiseala.”

Prea mult trecut, nu destul prezent, niciun viitor.”

“Orice forma de iubire, oricat de armonioasa ar fi ea, adaposteste o drama sau o farsa latenta. Iar in omul cel mai cinstit oricand ramane destula stofa ca sa devina un ticalos.”

“Nu exista politisti mai implacabili unii fata de altii decat amantii.

„Sunt victorii care duc la un impas, tot asa cum sunt infrangeri care deschid cai noi.”


Imagini/video: „Bitter Moon” (1992, Roman Polanski)

„Nuntă în Cer” / Mircea Eliade

Revin la Mircea Eliade, ori de cate ori cartile citite de alti autori imi sunt insuficiente, incapabile de a-mi potoli setea de lectura. Scrierile lui intr-adevar pot fi un izvor nesecat de trairi, o incursiune prin maruntaiele sufetului nostru, randuri iscusit aranjate in splendide analize ale elementelor chimice, inexplicabilelor forme si dimensiuni ale dragostei. Si pentru ca azi se implinesc 105 ani de la nasterea scriitorului, vin cu o recomandare de carte. Un roman, pe care la randul sau, persoana draga m-a indemnat sa-l citesc si inevitabil s-o regasesc printre randurile operei. O fraza intamplatoare, o metafora cu gust, un gest scapt, o licarire sau din contra o furtuna de emotii – toate le vedem in oglinda cartilor pe care le citim.

„Nuntă in cer”,  un roman de dragoste fascinant, despre imposibilitate comunicarii intr-un cuplu, despre incercarea disperata de a gasi implinirea sufleteasca prin intermediul femeii. Subiectul  incepe intr-o cabana, la munte, unde doi barbati intalniti la vanatoare vorbesc despre ‘marea dragoste”, care le-a schimbat definitiv cursul vietii si care in final se dovedeste a fi una si aceeasi femeie. Doua povestiri, confesiuni, aminiti depanate de cei doi tovarasi de vanatoare, figuri diferite, intruchipari distincte ale masculinitatii Andrei Mavrodin si Barbu Hasnas.

Scris in 1938, in timp ce se afla in lagarul de la Miercurea Ciuc, inchis pentru ca refuzase sa se desolidarizeze public de Miscarea legionara, romanul este o evadare o nocturna dincolo de celula, dincolo de spatiul-timp al vremurilor instabile de pe-atunci.

Nu am sa doau o sinteza literara sau o descriere a firului narativ.

Va indemn sa-l descoperiti singuri pe Eliade, caruia ii reuseste asemenea unui chirurg iscusit sa deschida carapacea sufletului si sa analizeze cu lupa toate desisurile trairilor interioare.

Mai jos am doar cateva fragmente din acest splendid roman. Lectura placuta.

 ღღღ

„Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înţeles şi prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor.”

“… orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, pînă la descompunerea finală.. ”

„…m-a impresionat o foarte uşoară oboseală în priviri. Nu era oboseala zilei, nici strivirea pe care ţi-o lasă o boală lungă sau o serie de excese, ci oboseala aceea aproape ironică pe care o imprimă cu timpul inteligenţa feminină”.

“Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.” 

„Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor: să nu aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.  Dar se întâmplă în viaţa oricărui bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci. Parcă ar începe un fir nou, o deşteptare în altă parte: pătrundere misterioasă, şi totuşi firească, într-un văzduh necunoscut.”

„Dar dragostea a venit mai târziu, dragostea a început de-abia după ce vraja aceea izbutise să ne izoleze şi să ne topească unul într-altul.  Pentru că, fireşte, unirea trupurilor noastre s-a pecetluit în acea clipă suspendată, când am cules-o întreagă, cuprinzându-i numai palma… Nici măcar nu o strângeam : o păstram pur şi simplu, înghiţită în palma mea…”

„Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contemplarea iubitei: să ştii cum să-i priveşti ochii. Uneori privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, şi mai grav, fac ochii opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalţ colorat…”

„Stangaciile, ca si timiditatea au un farmec discret prin surprizele pe care le provoaca, prin panica naiva care o raspandesc.”

„Unii spun că sunt femei pe care, întâlnindu-le, eşti sigur dintr-o singură privire că ascund o mare taină, reală, fără nimic bovaric în ea. Şi se mai spune, de asemenea, că sunt femei în sufletul cărora citeşti într-o singură clipă; limpezi, senine ca fundul unei ape de munte.”

„De obicei, dupa cea dintai intalnire cu o femeie, la inceputul unei legaturi, simteam aprig nevoia de a ramane cat mai repede singur, ca sa ma regasesc, sa-mi recapat luciditatea. Cred ca asta se intampla in general cu orice barbat in asemenea imprejurari. Fiecare dintre noi, descatusandu-se din farmecul celei dintai cunoasteri a femeii, isi cucereste singuratatea cu un gest brutal: fie aprinzandu-si o tigara, fie fredonand o arie sau incepand o conversatie oarecare sau pur si simplu plecand de langa ea.”

„rareori cred ca se degradeaza mai penibil un barbat ca intr-o criza absurda de gelozie. Fiecare dintre noi am cunoscut, fireste, chinuirle acestea fara sens, alimentate pana la extenuarea finala de cea mai dezlantuita si desfranata imaginatie.”

„Am avut atunci revelaţia adevăratului înţeles al strigătului : a mea – al meu ! Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni.”

„Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi. „

 „Dar cel care a cunoscut, ca mine, desavarsita integrare, unirea aceea de neinteles pentru expe­rienta si mintea omeneasca, stie ca de la un anumit nivel viata nu mai are sfarsit, ca omul moare pentru ca e singur, e despartit, despicat in doua, dar ca printr-o mare imbratisare se regaseste pe sine intr-o fiinta cosmica, autonoma si eterna…”

‎”De altfel, cred ca nicio creatie artistica nu e cu putinta intr-o stare de plenitudine si euforie. Trebuie sa simti in toata fiinta ta o lipsa, o absenta care te macina, fiindca aceasta isi cauta implinirea in actul creatiei

„Cine nu stie, de altfel, ca in dragoste nici o certitudine nu e definitiva, ca lucrul acela elementar – sentimentul ca esti iubit – trebuie necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura greseala surpa totul in nebunie si dezgust.

„De-abia dupa ce mi-am dat seama ca Lena nu-mi mai apartine, am inteles ca viata mea a ratat intr-un lamentabil naufragiu. Sentimentul acesta dumneata nu-l poti intui: sentimentul propriului tau naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai tarziu in viata, in jurul varstei de 40 de ani, cand inca te mai poti pacali cu iluzia ca tineretea nu e sfarsita, ca undeva trebuie sa existe o posibilitate de scapare. Si tocmai iluzia aceasta ca ar fi timp sa faci ceva, ca sta in putinta ta sa evadezi din mizerie si desartaciune, nutreste sentimentul ratarii si al naufragiului. Daca ai fi batran, poate ca nu te-ai mai plange de hotararile destinului. Dar ti se pare ca ceva mai poate fi inca salvat, si neputinta de-a salva, paralizarea oricarei initiative, te zdrobeste…” 

“ Cu o asemenea dragoste nu te intalnesti decat o singura data in viata . cum spuneai prea bine, asta apartine intr-un anumit fel miracolului, de aceea si apare, poate , atat de intamplator, intr-o serie de evenimente cu desavarsire frivole si nesemnificative… Sta in putinta noastra sa realizam acest miracol. Dar ne dam seama prea tarziu de el, ne dam intodeauna seama prea tarziu…”