Castanii

Aţi văzut cum au dat în floare castanii?

Nici urmă de Chişinăul ciuruit şi împopoţonat cu gherete. Ochii fug în altă parte – după verdele crud al frunzelor şi primele flori de primăvară adevărată. Străzile se îngustează parcă de la atâta verdeaţă, lăsând mai puţin loc maşinilor şi gândurilor cenuşii. În aceste câteva zile Chişinăul se transformă în oraşul copilăriei mele. Devine mai provincial, mai sincer, mai blând oarecum, ascunzându-şi hidoşeniile sub magnifica mască a primăverii.

Ieri, când mergem spre serviciu, pe una din cele mai frumoase ulicioare, zărisem o fotografie vie din trecut. Au dat în floare castanii.

Când eram mic, credeam naiv că aceşti copaci dau în floare doar o singură zi pe an și tare mă mai temeam ca nu cumva să scap anume acea zi, să le ignor minunea. De parcă înfloreau numai pentru mine, pentru a-mi dezlega o taină de-a lor. Nu ştiu de unde am scos-o, probabil din vreun desen animat. Şi probabil, mai vreau să cred că e un semn de bun augur – să le prinzi înfloriţi.

Pentru că pe-atunci, în mintea mea de copil aşa şi era – un semn că vine vara, vine în sfârşit vacanţa, cărţi, bicicleta, pescuit, bunici, cireşe, căpşune, vin zile calde petrecute fără grabă şi mare sens, dar pline de treburi importante băieţeşti.

E un semn bun, spun şi astăzi – să admiri oraşul, în care castanii dau în floare numai pentru tine. Şi doar într-o singură zi pe an.

20130503-005749.jpg

Reclame

Fii tare.

Fii tare. Sălbatic şi tânăr.

Ca în ziua când ai furat prima sărutare la o discotecă din liceu. Una singură, care te-a făcut să te aprofundezi în lungi cugetări în aceeași noapte, sfredelind cu privirea peretele de lângă pat – procesând ideea ca lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Că eşti bărbat deja. Şi trebuie să te comporţi ca atare. Să mergi la lucru, să creşti copii, să fii un părinte sever – ca ei la rândul lor să fie cuminţi, să nu umble pe la discoteci şi să înveţe bine la şcoală. Rămâne doar să o termini tu mai întâi. Şcoala. Şi tot aşa mai departe, până te fură somnul.

Fii tare. Reflexiv şi matur.

Ca în dimineaţa când ai văzut-o pe maică-ta în lacrimi, după ce a aflat la telefon că a decedat bunicul. Iar tu ai înţeles că oamenii pleacă uneori fără să-şi ia rămas bun. Şi te chinuiai să-ţi aminteşti ce vorbe aţi schimbat ultima dată. Cât de des sau rar v-aţi văzut. Cum i-a fost privirea şi mai ales – cum ia fost zâmbetul.

Fii tare. Obiectiv şi cărunt.

Ca atunci când ai fost observat şi apreciat de cel mai de temut profesor de la universitate. Şi ai luat o notă pe care nici n-ai aşteptat să o iei. Iar părinţilor le-ai spus că vrei să faci anume acea meserie. Pentru că te inspiră şi pentru că te descurci bine. Şi că e floare la ureche. Şi că însuşi marele profesor ţi-a spus că te descurci bine şi că ai flori la ureche. Iar tu ştii că asemenea cuvinte te vor încuraja să-ţi cultivi anume acel tip de flori. În timp însă, îţi dai seama că ai un drum lung şi anevoios până în clipa când întradevăr eşti observat şi apreciat.

Fii tare. Ca în după-amiaza când ai primit primul pumn şi n-ai scos o lacrimă. Nici una.

Ridică-te. Scutură-ţi de praf pantalonii. Respiră-ţi frica, expir-o lung. Las-o să-ţi umple plâmănii, să clocotească în vene. Altfel nu vei scăpa niciodată de ea. Scuipă. Priveşte dincolo de tine. Dincolo de prezent. De caracter. De convexitate. De frustrări. De marele tău vis. De standarde. De aşteptări. De hotărâri. De regrete. Dincolo de hibernare. Dincolo de coliba ta făcută din pături, la marginea grădinii. Dincolo de copacul pe care obișnuiai să te caţări după cireșe. Dincolo de trecut. Stai drept. Ridică-ţi capul. Şterge-ţi obrazul de noroi. Tu ştii ce trebuie să faci… Zâmbeşte.

Fii tare. 

Ca în prima ta dezamăgire în dragoste.

Ca în prima ta dezamăgire în prieteni.

Ca în prima ta dezamăgire în dușmani.

Ca în prima ta dezamăgire în tine.

Ca în primul tău succes.

Ca în prima ta dragoste adevărată.

Ca în prima ta prietenie adevărată.

Ca în primul tău zâmbet.