Coada

Probabil trebuia sa incep mai demult sa vorbesc despre cum e aici, ce e aici si de ce e aici. In Canada. Sau in Quebec. Sau in provincia Quebec, din Canada.
Si pentru că timpul e prea prețios, voi fi cat mai laconic într-o serie de exemple sau experiențe prin care am trecut. Canada, amour toujours.

Voi incepe de la capăt. Adică de la coadă. Coada de la stațiile de autobuz din Montreal.

***

Pentru mentalitate noastră de est-europeni e ciudat să vezi cum lumea pe la stații nu se îmbulzește sa intre in autobuze, nu se calcă in picioare, ci așteaptă cumincior să iasă cine are de ieșit, apoi sa intre. Pe rând. Respectuos, chiar dacă întârzie sau îngheata pe-afara. Alinierea in rand la stație nu e ceva paranormal aici. Este percepută ca un adevăr universal. O normă a societății, nescrisă și nediscutată. Se deprinde chiar de la școală. Și este un obicei aplicat in orice fel de „coadă”. Fie la magazin, la bancă sau orice fel de serviciu clientelă. Sfântă ni-i coada. Ceea ce nu e rău de loc, zic.

De regulă, oamenii cu un handicap sau mai in vârsta sunt lăsați sa intre primii. Sunt bine-nțeles și din acei care încearcă să fenteze, să taie coada. Eu insa nu i-am întâlnit deocamdată. Intr-un studiu publicat în 2008 despre lucrurile care scot cel mai tare din sărite, canadienii i-au pus in capul mesei anume pe acei care neglijează acest obicei. 

Diana Guja scria că o societate sănătoasă sau normală porneste de la WC-uri normale. As putea include si aceste cozi. Normale. 

Ele nu sunt un lux pentru o societate. Mai mult, nu costă nimic. Doar vre-o sută de ani de bun simț și respect. 

Amour și gânduri bune!

Anunțuri

Johnny, mulțumesc omule.

Numele meu e Walker. Prietenii însă îmi spun Johnny. Auzisem că cineva a preluat numele meu și l-a pus pe o sticlă de lapte sau compot. Nu mai știu sigur. Oricum, mă bucur că l-am putut ajuta cumva.

Am un job tare bun, de perspectivă. Așa cel puțin, mi-au dat de înțeles cei care m-au angajat. Au zis că trebuie să dau dovadă de responsabilitate, de seriozitate și evident, de verticalitate. Mi-au mai spus că bani n-o să câștig mulți, numai de vreo cutie de vopsea pe an. În schimb, plăcerea de la muncă va fi imensă, mi-au zis. Că voi fi mereu în contact cu oamenii, cu natura, cu universul. 24/24, fără concedii și fără zile de odihnă.

*

Asta a fost demult. Până să devin om. Om ca toți oamenii. Un simplu muritor, cum s-ar exprima foștii mei colegi de serviciu.

O să mă recunoști, dacă vrei. Sunt tipul ăla care oferă loc bătrâneilor în transportul public. Ăla care ia apărarea unei femei agresate de un prostănac. Vecinul care te salută în ascensor și-ți urează o zi bună. Necunoscutul ăla care te ajută să cari un geamantan greu. Sunt omul care împarte o chiflă cu un maidanez amărât sau o pisică fără stăpân. Tipul care culege o sticlă goală de pe o bancă din parc și o pune la coș. Sunt șoferul care nu claxonează enervat pietonii sau bicicliștii. O să mă găsești iarna deszăpezindu-ți drumul spre lucru ori școală. Primăvara o să mă vezi dăruind mărțișoare necunoscuților de pe stradă. Vara – aducând o căldare de apă unui pom doborât de arșiță. Toamna îți voi împrumuta umbrela mea ca să nu înhați o răceală pe timp de ploaie.

*

Am renunțat la fostul meu job, de un simplu semn de circulație care indică trecerea de pietoni. Și nu regret nici până azi. Acum câștig mult mai bine – mulțumirile, cu care mă răsplătești tu de fiecare dată când îți dau o mână de ajutor.

20131122-222641.jpg