Roata, măi!

Ce faci când ai de ales între o duminică somnoroasă în care să lâncezești în bârlog și una pusă bine pe roate, cu soare, cer senin și kilometri de bucurie? Răspunsul e firesc.

A doua zi, după o seară și un colț de noapte petrecut la o chitară în jurul unui rug, mi-am lăsat lenea și somnul acasă și am mers la Velohora 2014. Nu mai fusesem la edițiile precedente și chiar eram curios să văd cum e. Știam că pe an ce trece sunt tot mai mulți chișinăuieni care au biciclete, dar nici chiar peste 10.000 mii de participanți! Cel puțin atât au declarat organizatorii la finalul evenimentului.

velohora 1

Am făcut și noi o mică echipă cu colegii de la Jurnal TV. Și dacă tot am fost parteneri media a trebuit să spun două cuvinte de pe scenă, iar pe final am meșterit și un selfie pe fundalul unui fluviu impresionant de bicicliști îmbrăcați în tricouri galbene, gata-gata să pornească într-o cursă prin tot orașul.

velohora 2

Vremea a ținut cu noi, deși meteorologii erau cât pe ce să ne strice așteptările. Un soare excelent, deloc supărător a reușit să ne lase amprente pe brațe și față după 25 de km de traseu prin aproape toate sectoarele Chișinăului.

velohora 6

E o senzație aparte să plutești în acest râu de bicicliști care invadează străzile orașului. O bucurie pe care o amplifici și o împarți cu toți cei care pedalează lângă tine. Te simți parte a unei mișcări, a unei comunități secrete, a unei sărbători naturale și sănătoase.

20140522-175357-64437596.jpg

Majoritatea pietonilor sau șoferilor care au fost nevoiți să aștepte în ambuteiaj te salutau sau claxonau în semn de respect. Îți zâmbeau, deși ar fi avut și motive să se încrunte dojenitor pentru că le-ai blocat drumul. Le-a fost probabil imposibil să rămână indiferenți la fluxul colorat de bicicliști, de aceea fie dădeau din mână, fie filmau pe telefon avalanșa de bucurie care le tăia calea.

Au fost și mici incidente, rezolvate cu grijă de bicicliștii în tricouri speciale, responsabili pentru gestionarea coloanei. În mare parte, evenimentul a fost destul bine organizat și probabil a plăcut tuturor categoriilor de vârstă, gen și roată. Nu a lipsit și tradiționalul Yardsale, amplasat chiar lângă Arcul de Triumf.

velohora 3

Nelly Ciobanu și apoi Zdob și Zdub au animat publicul. După ce am revenit în centrul orașului am ridicat care a putut bicicletele în aer – o pădure de roți care a marcat finalul cursei.

20140522-175359-64439274.jpg

S-au dat și premii – pentru cel mai tare costum și cea mai originală decorare a bicicletei, dar și în cadrul unei simple tombole, la care putea să se înregistreze oricine. Primeai un tricou și o brățară cu un număr pentru concurs.

Puteai să câștigi o bicicletă chiar dacă nu aveai una la tombola pentru pietoni și să faci o donație pentru familiile nevoiașe în schimbul unei brățări originale. Mai multe poze de la această minunată sărbătoare a modului activ de viață le găsiți aici.

Cu siguranță și cu mâna pe ghidonul bicicletei pot spune că evenimentul a fost nemaipomenit. Și da, Chișinăul are nevoie de piste adevărate pentru bicicliști. Și de oficiali care să vrea să le construiască și poate chiar singuri să circule pe ele.

Dar până atunci, rămâne să profităm măcar odată pe an de libertatea de a circula pe străzile orașului, fără riscul de a fi strivit sau înjurat de către şoferi.

20140522-175356-64436694.jpg

Reclame

Jam, je t’aime.

Un concert rock e ca o cutie cu gem. Depui o grămadă de  efort până ajungi să o savurezi. Organizarea lui e un chin și presupune investirea a ceva timp, nervi și inspirație. Multe lucruri le înveți în proces. Scrii, tai, telefonezi, stabilești, amâni, din nou stabilești, discuți, hotărăști, cauți, rogi, te înțelegi, mai pe scurt – te rupi în patru pentru a aduna toate ingredientele pentru un event rock.

Evenimentul de sâmbăta trecută „Jam de mere”, organizat împreună cu basistul de la Whynona Ryderz,  Andrei Ciobanu nu a fost o excepție. Recunosc, a fost bună experiență și o lecție, cel puțin pentru mine, de cum să plămădești un concert rock cap-coadă. De la alegerea datei, locației, ideii pentru afiș, până la desfășurarea propriu-zisă a evenimentului și toate detaliile mici dar esențiale ce țin de organizare.

Așteptările în mare parte au fost atinse (deși sunt cam exigent la ale mele). Multă lume, mulți prieteni, multă muzică, multă socializare și evident multe mere.

Vreau să le mulțumesc încă odată tuturor celor care s-au implicat, dar și celor care nu și-au ascuns poftele și au venit pe 7 Decembrie la concertul „Jam de mere” din Chișinău!

E vorba de:
Diana Nicorici
, pentru bomboana de afiș. Lucrările ei le puteți găsi aici.
Trofim Guţanu, pentru filmări și răbdare.
Cornel Kiperi, pentru montarea teaserelor simple și pofticioase.

Cristina Jitari şi Angela Braşoveanu de la Revista Punkt pentru idei, efort și amenajarea sălii.
Dorina Cojocaru pentru apariția în vânzare online a CD-ului nostru, pe Besteseller.md
JurnalTV pentru promovarea eventului.

Echipei de actori care au participat la filmări:
Alexandru Gurdila, Ana Mardare, Gary Cozma, Cristina Pohilenco, Andrei Ciobanu și dulceții Cornelia Corlatean.

De asemeni, mulțumim lui  Dumitru Axenti pentru asigurarea unui after-party (aici găsiți niște compilații  bune bune) şi lui Christian Zavadschii din trupa Doll pentru implicare.

Mai multe poze de la concert le puteţi vedea pe #diez.md, cărora le mulțumim pentru promovare.

jam

20131210-152025.jpg
IMG_0362
1488169_10200969734993843_949271425_n-1

De 3 ani mai.

Astăzi e o zi mai specială pentru mine.

De 3 ani lupt cu emoţiile care mă cuprind în faţa camerei de luat vederi. Şi tot de atât timp mă conving că frica, dacă e una productivă, una benefică – poate motiva şi mişca lucrurile spre bine.

Totul a pornit din 2009, de fapt. Din setea aia de informaţie de după revoluţia tweeter de pe 7 aprilie, de la nopţile petrecute pe net căutând să-mi satur setea de ştiri, emisiuni online, articole, bloguri.

Am început ca reporter la matinalul de la Jurnal TV – „Deşteptarea!”. Zile, care mi-au adus mulţi oameni frumoşi, când i-am cunoscut pe Serge Zănoagă, Ala Donţu, Nata Albot, Andrei Bolocan, Sergiu Bezniţchi, Alina Stoianov, Cristina Pohilenco, Mariana Postovan şi mulţi-mulţi alţii. Perioada aia mi-a adus o experienţă turbată. Alergături, telefoane, contacte, cafea la greu, somn pe achipuite, nervi din cauza problemelor tehnice sau a unor invitaţi nepunctuali, weekend fără weekend şi în acelaşi timp tone de informaţii noi, de deprinderi noi şi evident o groază de oameni noi.

Nu mi-a fost uşor, recunosc. Dar nici timpul nu simţeam cum zboară. Adevărul e că veneam dintr-o altă lume, din medicină. Şi probabil, din cauza asta absolut totul îmi părea extraordinar de interesant, la fel cum unui copil fascinat de caruselul colorat. Cum să montezi un material, cum să-l scrii, pe ce să pui accent, cum să tai din ceea ce în plus, cum să ţii corect microfonul, cum să formulezi o întrebare, cum să-ţi aranjezi gândurile înainte de live, cum să ieşi din stupoare când faci o gafă în direct. Erau primii paşi pentru mine în jurnalism şi, cred cei mai importanţi.

35387_1337445684453_7973373_nEra o nebunie în zilele de până la lansarea Jurnal TV şi o nebunie şi mai mare în sufletul meu. Nici nu conştientizam probabil, că păşeam pe-o altă planetă şi nimic nu va mai fi ca altădată. După „Deşteptarea!” a urmat Departamentul Ştiri, când mi-am cunoscut colega cu care prezint până în prezent – Stela Popa. Despre etapa ştirilor însă – scriu altă dată.

Da, televiziunea e un drog. Nu doar pentru telespectatori, dar în primul rând pentru cei care lucrează în maşinăria asta. E un altar pe care sacrifici timpul, energia şi sufletul tău – asta în caz că vrei să te dedici 101%, dacă îţi pasă de munca ta şi dacă tinzi să devii mai bun. Televiziunea e un lucru de echipă şi de aceea le mulţumesc tuturor celor cu care am avut şi am fericirea să lucrez. De la fiecare am de învăţat câte ceva. Indiferent de ce funcţie ocupă.

Mai mult de 3 ani muncesc la Jurnal TV, televiziunea care, fără a exagera recunosc că mi-a devenit a 2-a casă. Iar astăzi, căsuţa noastră împlineşte 3 ani de când şi-a deschis uşile, de când mi-am văzut emoţiile, nervii dezgoliţi, fricile şi… mi le-am acceptat. Pentru că fără aceste frici, nu aşi fi ştiut cu ce trebuie să lupt ca să devin mai bun.

480142_10151515379960450_451724605_n