Castanii

Aţi văzut cum au dat în floare castanii?

Nici urmă de Chişinăul ciuruit şi împopoţonat cu gherete. Ochii fug în altă parte – după verdele crud al frunzelor şi primele flori de primăvară adevărată. Străzile se îngustează parcă de la atâta verdeaţă, lăsând mai puţin loc maşinilor şi gândurilor cenuşii. În aceste câteva zile Chişinăul se transformă în oraşul copilăriei mele. Devine mai provincial, mai sincer, mai blând oarecum, ascunzându-şi hidoşeniile sub magnifica mască a primăverii.

Ieri, când mergem spre serviciu, pe una din cele mai frumoase ulicioare, zărisem o fotografie vie din trecut. Au dat în floare castanii.

Când eram mic, credeam naiv că aceşti copaci dau în floare doar o singură zi pe an și tare mă mai temeam ca nu cumva să scap anume acea zi, să le ignor minunea. De parcă înfloreau numai pentru mine, pentru a-mi dezlega o taină de-a lor. Nu ştiu de unde am scos-o, probabil din vreun desen animat. Şi probabil, mai vreau să cred că e un semn de bun augur – să le prinzi înfloriţi.

Pentru că pe-atunci, în mintea mea de copil aşa şi era – un semn că vine vara, vine în sfârşit vacanţa, cărţi, bicicleta, pescuit, bunici, cireşe, căpşune, vin zile calde petrecute fără grabă şi mare sens, dar pline de treburi importante băieţeşti.

E un semn bun, spun şi astăzi – să admiri oraşul, în care castanii dau în floare numai pentru tine. Şi doar într-o singură zi pe an.

20130503-005749.jpg

Reclame

Dincolo de cuvinte

” Atatea cuvinte se pierd. Ies din gura si se dezumfla, pribegind fara rost, pana ce le sufla vantul in sant, ca pe niste frunze moarte. ” (Nicole Krauss) 

Uneori, oricat de plastic in ale vorbirii si citit n-ai fi, nu ai cum sa definesti stari sau emotii ce-ti tulbura fiinta intreaga. Nu ai cum sa le dai literelor tale amestecate un invelis caldut, pluristratificat, comod astfel incat lasandu-ti gura sa nasca aceste vibratii, sa simti ca ele ating anume acele corzi pe care degetele sufletului tau le impetesc intr-un acord, o nota. Sa te simti inteles. Suficient de bine inteles.

Pentru ca n-ai cum explica inexplicabilul asa cum n-ai cum atinge intangibilul.

– Vrei sa vorbim? De ce sa vorbim? Ce sa vorbim?

– Te iubesc.

Cuvintele sunt pasarile mintii, ce au uneori de strabatut in ocean imens, aspru, nordic, de nesuferit  si asta chiar daca te afli la distanta unui metru de urecheile care, aparent le prind pe-acestea.

Unde ce pier fara a fi culese din plasele timpanilor. Fara a fi prelucrate de uzina fruntii.

Ca niste frunze de toamna cad la picioarele tale. Neputincios le aduni gramajoara si le bagi in buzunarul de la blugi.

Le aduni si-ti promiti sa nu le mai scoti niciodata. Pentru ca altadata nu mai vrei sa vina. Altadata le vei spune mecanic, public, ordinar, fara stinghereala, fara paroxism. Altadata e mult prea departe. E dincolo de acum, de azi, de aici.

Dincolo de cuvinte sunt taceri.

Taceri, mult prea clare decat acele doua cuvinte ciudate.

Cuvinte, pe care nu le vei intelege nici-o-da-ta.

Cuvinte, pe care le poti simti doar.

 

 

≈≈≈≈≈≈≈≈

you don’t have to speak – i feel.”

Dansul elefantului.

Planetele unui soare fara nume cad peste trupul ei nud. Ea se joaca de-a  Legile gravitatiei si-mi arata-n palma formula Big Banngului. Ceasurile se opresc din mers, calendarele o iau razna, norii dezbraca copacul inflorit. Zero Univers.

Merele se aranjeaza intr-o noua Cale Lactee.

Relativ bine. Relativ ea. Relativ eu. Simt pulpa degetelor lunii Mai pe spatele unui Munte Vrajit.

Ea-mi deseneaza cu semintele strugurilor unei toamne E=mc ², si-mi  spune cate zile au mai ramas pana la sfarsitul civilizatiei.

Frenetic incerc sa-i ghicesc codul genetic. Si sa formez numarul  de telefon. Aproape invizibil.

Vocea ei se amesteca cu a mea.

Esti aici?

– Sunt aici. Mereu eram.

 

Ea  stinge lumina. Si-mi zice de filmele unei actrite porno. O fiinta romantica si virgina, care-si incepusera cariera alinand hormonii unei rude indepartate. Aprind lumina.

Nu mai vreau sa vad scene de mana a doua.

Ea nu insita si-mi arata ranile de pe corpul presarat cu planetele soarelui fara nume.

Stiu ce trebuie sa fac. Stiu cum. Stiu de ce.  Imi desfac sufletul si ajung cel mai principal nerv. Il prind in urechea acului pamantului si suturez plagile ei. Nod dupa nod, de la vest spre  est, de la nord spre  sud.

Nodurile noastre se amesteca.

– Te mai doare asa?

– Te va durea altfel?

Privirile ei sunt largi si lungi, ca izolinia unei electrocardiograme, in asteaptarea unei singure batai. Sunt calde privirile ei ca un freamat de primaveri, de pe planetele  soarelui fara nume.

Imi intinde manile. Fasciculatiile trupului, nasc furtuni in oceanul din palme.

Pestii se zbat in apa noptii. apa  profunda ca visele primului embrion uman.

Plaja ramane in urma, iar picioarele nu mai simt nisipul. Valurile ei bat in mine. Oceanul ne acopera.

Apele noastre se amesteca.

– Unde mergem?

– Aici aproape, aproape de inceputul anotimpurilor.

Un elefant in pielea primului pamantean danseaza in jurul focului. Prometeu zambeste. Dansul elefantului e tot mai haotic, mai neindemanatec, mai natural.

Planetele soarelui fara nume  s-au topit in corpul ei. Macii incoltesc pe pielea, abia trezita din Era Glaciara. Se intind spre cer florile lor.  Lanuri de maci salbatici si liberi. De un rosu aprins, aproape dureros. Aproape convulsiv. Petalele lor le ia vantul si le asterne pe buzele mele.

Umbrele noastre se amesteca intr-un dans infinit.

– Imi zambesti?

– Iti zambesc. Imi dansezi?

Conexiuni sangrine.

“ cu timpul, vei vedea ca uneori conteaza nu ce dai, ci la ce renunti.”

De o luna, aud cum vin secundele ei de pe celalat mal al prezentului. un nedeslusit strigat – virtual si navalnic, real si domol.  aproape sunet.  aproape tacere.  aproape azi.

De sub faldurile celui de-al 29-lea nor,  izvorau din cine stie ce povestioare si drame, noi simturi si insomnii. tulburatoare nopti.

fantastice poze.

neasteptate coliziuni de planete si universuri.

un impact deloc ludic, deloc la fel, deloc iar.

Primeam mesajele ei.

Efluviu de litere, aranjate intr-o ordine blajina, erotica si firava. ademenitoare structura si dragostoase cuvinte, intretesute cu sarutari, doruri si confidente.  ca un tangou tehnicolor, ca un lant de intamplari, infierat de o carioplasma, romantica totusi. ca o dimineata ce miroase a cafea, a nou si a speranta.

Cuvintele ei anihilau rusinea,  iar si-la-be-le asimilau ratiunea. intr-un permanent joc transparent si nud al distantelor interzise. un joc al atingerilor ingaduite si al ezitarilor inocente, intr-o letargie menstruala si o conexiune nesigura, sincera, neintrerupta si atat de dorita.

Un efluviu de transpozitii: din la in do, din A7 in C#, din minor in major. ca un blestem si o binecuvantare erau scrisorele ei,  intr-o ciclica instrainare de lume si o proximitate de viitor.

Acum o luna, am plans in somn. in vis am auzit o muzica franceza dintr-un numa stiu ce cantec, dintr-un nu mai stiu care secol.  simteam valurile unui ocean tinut in palme, iar pielea era invaluita de fascicolele unui soare evanescent. era ultima luna de primavara si nu vroiam sa ma trezesc.  iar astazi, la distanta unei date, taiate pe un calendar de birou, renunt sa cred ca e ultima zi… de primavara.

Acum, stiu de ce.

neasteptari.

     Ce asteptari ai atunci cand astepti pe cineva? cum trebuie sa fie cineva ca sa-l poti astepta, asa cum n-ai mai asteptat pe nimeni, nici-o-da-ta?  cine ti-a zis ca acel cineva e peste asteptarile tale? unde-s limitele unei asteptari? de ce limitile se apropie de infinit, atunci cand constanata atractiei nu mai este constanta?

De ce trebuie sa astepti momentul potrivit, starea potrivita, cuvinte potrivite si planeta potrivita?

De ce sunt prea multe semne de intrebare? de ce mereu astepti semne? sunete? mesaje? raspunsuri? explicatii? cuvinte? cuvinte, care nu vin atunci cand trebuie sa vina? cuvinte ce le gandesti si le aranjezi asa ca sa-ti vina bine, iar atunci cand trebuie se amestica, fara sa vrei si nu-ti vin bine deloc. uiti si ceia ce ai fi vrut intradevar sa spui. esti confuz si ai atatea de spus si nu mai spui nimic.

De ce crezi ca va fi altfel, atunci cand astepti altfel? de ce stai  amortit, sub tonele de deziluzii, intr-o coma profunda a regretelor? zambesti, reactionezi, vorbesti  de o falsitate incontrolabila.

Asteptati de frica,astepti pentru ca ai curaj – controlabil si dozat. trecut printr-un filtru al dezamagirilor. Trecut prin nopti albe si zile negre, prin teascul unor pasiuni, care nu au ajuns sa fermenteze. dupa lungi rugaciuni, in cimitirile fostelor iubiri.

Astepti pentru ca stii ca trebuie sa dai mereu inzecit, ca sa primesti inapoi macar o zecime. astepti de zece ori.

Astepti pentru ca ai inavat o regula de aur – sa iai lucrurile usor. astepti usor.

Astepti pentru ca nu te mai ascunzi dupa plumbul organic al ezitarilor.  astepti sa nu fie o ezitare.

Astepti pentru ca altfel nu ai cum. altfel, nici nu-ti trebuie.  altfel – e la fel.

Astepti sa nu fie la fel, si nu e la fel.  nici-o-da-ta.

zero, mai.

De la zero.

Poţi începe de la 00.00, de luni, duminica, joi sau miercuri.  nu contează.

Nu uita însă dacă tot te-ai decis, trebuie sa arzi podurile din urma ta. și să amputezi amintirile și metastazele neîmplinirilor, împrăștiate prin piept.

Aruncă buchetele uscate de flori, de prin buzunare.

Şterge denumirile străzilor, care nu mai duc nicăieri.

Deschide larg fereastra și respiră

de la zero.

Dă-ți o palmă,  cum li se dă celor nou-născuţi care nu vor să respire.

Dacă e nevoie – strigă. Strigă de doua ori, dacă e nevoie. și expulzează tot amnioticul unei foste iubiri.

Acum zîmbește, visează, plîngi, sari în sus, dansează,

Şi zîmbește din nou.

Ești liber.

Ești mai liber

Esti in Mai.

Ești

De la zero,

Mai.