Coada

Probabil trebuia sa incep mai demult sa vorbesc despre cum e aici, ce e aici si de ce e aici. In Canada. Sau in Quebec. Sau in provincia Quebec, din Canada.
Si pentru că timpul e prea prețios, voi fi cat mai laconic într-o serie de exemple sau experiențe prin care am trecut. Canada, amour toujours.

Voi incepe de la capăt. Adică de la coadă. Coada de la stațiile de autobuz din Montreal.

***

Pentru mentalitate noastră de est-europeni e ciudat să vezi cum lumea pe la stații nu se îmbulzește sa intre in autobuze, nu se calcă in picioare, ci așteaptă cumincior să iasă cine are de ieșit, apoi sa intre. Pe rând. Respectuos, chiar dacă întârzie sau îngheata pe-afara. Alinierea in rand la stație nu e ceva paranormal aici. Este percepută ca un adevăr universal. O normă a societății, nescrisă și nediscutată. Se deprinde chiar de la școală. Și este un obicei aplicat in orice fel de „coadă”. Fie la magazin, la bancă sau orice fel de serviciu clientelă. Sfântă ni-i coada. Ceea ce nu e rău de loc, zic.

De regulă, oamenii cu un handicap sau mai in vârsta sunt lăsați sa intre primii. Sunt bine-nțeles și din acei care încearcă să fenteze, să taie coada. Eu insa nu i-am întâlnit deocamdată. Intr-un studiu publicat în 2008 despre lucrurile care scot cel mai tare din sărite, canadienii i-au pus in capul mesei anume pe acei care neglijează acest obicei. 

Diana Guja scria că o societate sănătoasă sau normală porneste de la WC-uri normale. As putea include si aceste cozi. Normale. 

Ele nu sunt un lux pentru o societate. Mai mult, nu costă nimic. Doar vre-o sută de ani de bun simț și respect. 

Amour și gânduri bune!

Douămiicinșpe

Ei bine, s-a mai dus unul. Total diferit de ceilalți. De ce? În primul rând anul ăsta am descoperit America. La propriu. Nu toată, ci nordul ei – Canada. Prietenia noastră însă presimt că e abia la început. Pentru a înțelege ce gust are cu adevărat, că nu totul e uns aici cu sirop de arțar, va mai trebui să acumulez zile, săptămâni, luni. Și să trec măcar peste o iarnă canadiană. Decembrie și Crăciunul din anul ăsta nu se pun – a fost cel mai cald început de iarnă din istorie. 
În general, fiecare nou-venit are propria sa poveste aici – de adaptare, de alergarea după acte, după studii, de căutare unui apartament, mobilier, mașini, job. Poate într-o zi voi așterne în Word cele mai tari experiențe. Azi însă, despre alta. 

***

Pentru mine, 2015 a fost greu, dar greu-greu. Un an care m-a călit și mi-a întârit familia. Un an, care m-a maturizat, m-a scos din zona de confort și m-a pus în situația de a rezolva lucruri total diferite, de a încerca job-uri noi, de a învăța cuvinte noi și de a întâlni oameni noi. De a acumula experiență și de a îmbiba o nouă cultură. La mii de kilometri de orașul în care am crescut. Departe de părinți, rude, prieteni. 

Departarea e însă azi o chestie relativă. Mai ales cu Skype-ul, Viber-ul, FB-ul sau Facetime-ul sub ureche. Încerc totuși, fără succes să cultiv în mine starea de dor de casă, despre care am tot auzit că e o molimă răspândită – dacă te apucă, nu scapi cu una cu două. Poate e de vină faptul că nu am suficient timp și răbdare pentru asta. Poate mai am nevoie de ani, să se coacă bine dorul. Sau poate dorul meu nebun îl port mereu cu mine. În ochii soției sau în vorba bună a celor apropiați, din Moldova sau de aici, fie și prin mesaje scrise la repezeală.

Chiar de când am aterizat în Montreal lângă noi au fost o familie de prieteni buni, caroră le sunt nespus de recunoscător. 

Douămiicinșpe a fost un an greu, pentru că a fost anul schimbărilor. Și asta este al naibii de interesant. Să vrei și să poți să o iai de la zero. Într-o altă țară, alt oraș, într-o altă cultură, societate, într-o complet diferită stare de lucruri. Să-ți vezi împlinite gândurile de atunci când stăteai cu paharul de șampanie în mână și numerai clipele până la noul an. Pentru că de fapt, gândurile și acțiunile de ieri suntem noi de astăzi, iar găndurile de azi vom fi noi de mâine. Asta vă doresc și vouă. Gânduri bune.