„Luni de fiere” / Pascal Bruckner

Nu stiu daca am avut 16 ani cand am vazut pentru prima oara filmul lui Roman Polanski “ Bitter Moon” (1992), nici nu mai tin minte in ce circumstante. Probabil, il rulasera seara tarziu pe unul din canalele de filme private, ce rasareau ca ciupercile dupa ploaie dupa destramarea URSS-ului. Cert este, ca tot ce mi-a ramas in minte era scena aia din autobuz – Franz o vede pentru prima data pe Rebecca  si o ajuta sa scape de o amenda, dandu-i biletul sau de calatorie.

De fiecare data imi imaginam ca la fel mi se va intampla si mie. Acea scanteie se va aprinde in decoruri daca nu similare, cel putin la fel de intamplatoare. Asi fi mai intai de toate vazut in ochii iubitei, drept un salvator, un erou, un supererou chiar, care ar fi aprins acea flacara a pasiunii daca nu prin salvarea universului, macar prin salvarea de o amenda in transportul public.

Nu se intampla insa asa cum ne vedem in filmele din copilarie. Nu se intampla pentru ca filmul, sau acea carte, pe care o rasfoim zilnic –  o scriem chiar noi.

Vreau sa va atentionez: “Luni de Fiere” de Pascal Bruckner e o carte rea.

Si prin asta e buna, e buna prin rautate ei. De aceea nu o recomand cuplurilor fragile, satioase si obosite de iubire. Nu o recomand celor care pun la indoiala dragostea pe care o simt pentru persoana draga.

Luni de Fiere, de Pascal Bruckner trezeste o ambivalenta de emotii, la fel ca si “Parfumul” de Patrick Suskind. O rosfaiesti, balacindu-te in propria neputina de a renunta la ea. Recunosc, exista fragmente in carte, atat de iscusit detaliate de autor ca ti se intoarce efectiv si iti vine s-o arunci naibii.

Care este limita dragostei? Si daca ea exista, dincolo de aceasta ce este? hotarul cu ura? Ce este normal si anormal intr-o relatie? Ce inseamna daruire deplina? si cat de razbunatoare poate fi fiinta umana?  Raspunsul la aceste intrebari le poti gasi in carte, daca stii sa le cauti.

Nu am sa intru mult in subiect. Este povestea a doua cupluri, una care reuseste s-o infecteze pe cealalta cu germenele dezbinarii. Descrie evolutia unei pasiuni bolnave de la indragostire, idolatrizare, perversiune, sado-masochism, urofilie si scatofagie (termenii ii puteti cauta pe google) la monotonie,  ura cronica si violenta psihologica distructiva.

Asa oare va arata viitorul cuplului? „Cuplului modern”, cum avea sa spuna intr-un interviu insasi autorul cartii, care ”are nevoie de o anumită intensitate. Și această nevoie duce uneori la dorința de a se separa atunci când intensitatea nu mai este mulțumitoare. Deci cuplul modern își iubește propria criză, lucru care îi explică fragilitatea”.

Nu cred ca mai vreau sa citesc altceva de acest autor. Cel putin in viitorul apropiat. Filmul chiar e bun si destul de bine regizat .

Mai jos sunt, ca de obicei cateva fragmente.

„Nu rade de autobuz: nu exista un loc de electiune pentru o dragoste la prima vedere. Chiar si o cutie pe roti poate deveni anticamera paradisului atunci cand crezi in hazard.”

„Cum sa eviti primele cuvinte vesnic aceleasi, cum sa te arati in acelasi timp delicat, original, seducator, ispititor? Intrebare grava care fu, presupun, cea a Diavolului in ultima seara a Facerii.”

„Stii ca, dezbracandu-se, barbatii si femeile isi pierd deseori gratia de care au dat dovada imbracati: nuditatea este un vesmant prost croit in care inoata incurcati.”

Despartirea este o anticipare a rupturii pentru ca ne obisnuieste cu ideea ca poti trai fara celalalt.”

„De fiinta care ne este cea mai draga ne temem cel mai mult. Iar gelozia este doar o formă a imaginatiei terorizate care transforma in certitudine cea mai mica banuiala.”

„Astazi, iubirile noastre mor de satietate inainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iata de ce amantii sunt atat de tristi: stiu ca n-au alt dusman decat pe ei insisi, ca sunt in acelasi timp izvorul si secatuirea unirii lor.”

„De fapt ma plictiseam de moarte cu ea. Iar plictisul este un tovaras pe care nu-l suporti decat in singuratate: pentru ca nu vrei martori in acele clipe blestemate, de frica sa nu capeti de la ei o imagine infamanta.”

 „Ce este un cuplu? Renuntarea la existenta in schimbul sigurantei, chipul fara atractie al dragostei legitime. Acest spatiu inchis le banalizeaza si pe fiintele cele mai putin dotate pentru banalitate, le ingreuiaza pe cele mai mercuriale.”

„O stii sau n-o stii: exista o traditie a durerii feminine, in jurul femeilor parasite se formeaza indata o solidaritate;”

 “Astazi, tragedia nu se mai abate asupra oamenilor din blestem, ea se naste din stangacia lor. Cazi in nenorocire gafand, printr-o suita de gigantici pasi gresiti. Dramele noastre nu sunt doar dureroase: ele sufera de handicapul suplimentar de a fi ridicole. Nu mai avem nici macar scuza fatalitatii.”

“Nu le ranesti  bine decat pe fiintele dragi, nu exista nicio placere in a supara necunoscuti.”

“Ciudată epoca: cel mai greu lucru nu e sa indepartezi din ea obscenitatea, ci sa o faci sa se iveasca. Toleranta a dezamorsat cele mai licentioase situatii, sexul este un biet sacrilegiu care nici nu mai are macar virtutile sacrului. Nu decaderea il ameninta pe libertinul modern, ci plictiseala.”

Prea mult trecut, nu destul prezent, niciun viitor.”

“Orice forma de iubire, oricat de armonioasa ar fi ea, adaposteste o drama sau o farsa latenta. Iar in omul cel mai cinstit oricand ramane destula stofa ca sa devina un ticalos.”

“Nu exista politisti mai implacabili unii fata de altii decat amantii.

„Sunt victorii care duc la un impas, tot asa cum sunt infrangeri care deschid cai noi.”


Imagini/video: „Bitter Moon” (1992, Roman Polanski)

Reclame

„De ce iubim femeile” / Mircea Cartarescu

E prima carte a acestui autor, pe care am devorat-o in cateva nopti, lungind astfel placerea lecturii.  Iarasi, o citisem pentru ca mi-a recomandat-o cineva.  E o lectura usoara, un buchet de povestoare despre  Ele, fiecare avand un miez, o concluzie, un tablou-cheie al ceea ce ilustreaza lumea interioara a unei femei, pictata evident de manile unui barbat.

Niste adevaruri si descrieri pline de erotism si intimitati: Care e diferenta in a face sex si a face dragoste, cum arata cea mai frumoasa femeie din lume, de ce barbatii devin copii cand iubesc cu adevarat si care sunt cele doua feluri de fericire? Raspunsurile le gasiti in cartulie, iar mai jos am insirat doar cateva fragmente  si miezuri.

Si totusi, de ce le iubim? Autorul se pare ca stie: ” Pentru ca sunt femei, pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-ntoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor.”

“Nu poţi face nimic ca să ai stil. Pentru că stilul nu îl ai, ci îl eşti. E engramat acolo, în ingineria vertebrelor din coloana ta vertebrală, în dinamica fluidelor corpului tău, în spotul de lumină de pe pupila ta catifelată. În înţelepciunea minţii tale, care înaintează când universul înaintează şi se retrage când universul se retrage.”

Un act sexual in care corpurile nu se cunosc mi se pare ratat de la inceput.”

Fără intimitate reală, atât femeia cât şi bărbatul sunt literalmente asta: un fel de mânere la care performezi un număr de gimnastică. Poate fi uneori distractiv (mai ales pentru bărbat), ca legănatul pe un balansoar, dar, din punctul meu de vedere, e un mod primitiv, puştesc, nesatisfăcător de a face sex.”

“Am regretat de câte ori am făcut dragoste cu o femeie străină şi indiferentă, şi pentru nimic în lume n-aş face dragoste cu o prostituată. Nu pentru că riscurile sunt mari şi nici pentru că fidelitatea nu mi-o permite. Cred, pur şi simplu, că sexul însoţit de intimitate este mai bun decât cel fără intimitate.”

“De fapt, fac dragoste doua corpuri care se cunosc infinit de mult si care nu se mai satura, totusi, re-descoperindu-se.  stiu ce va face in fiecare clipa, si totusi sunt mereu surprins. Cu cat ii stiu mai bine pielea si tendoanele si cutele su gesturile si cuvintele, cu atat mai intensa si mai disperata mi-e curiozitatea.”

“De fapt, ajungi cu adevărat la maturitate sexuală doar atunci când începi să trăieşti un ciudat solipsism în doi care te face să spui: în tot universul nu există decât două fiinţe care fac cu adevărat dragoste: eu şi iubita mea.”

“Numai pe ea o vreau pentru că numai pe ea o cunosc. Îi privesc, între coapse, „fluturele cu aripi lipite somnoros” şi ştiu că e, cu adevărat, cel mai frumos lucru pe care l-aş putea vedea şi atinge vreodată.”

“Noi nu suntem interfaţa socială pe care o numim „persoana noastră”: cineva dindărătul ei, o fiinţă incomparabil mai vastă, ne controlează, modelează, cenzurează de multe ori gândurile şi acţiunile.”

Viaţa e o trebuşoară ceva mai complicată decât îşi închipuie creierele noastre de muscă.”

“ Şi totuşi, orele de singurătate, clipele de nefericire, crizele din viaţă, visele şi reveriile, depresia, situaţiile limită, obsesiile, muzica, îndrăgostirea – toate ne spun altceva. Tot ce te scoate din rutina vieţii tale „reale” îţi arată că, trăind fără reflecţie despre tine însuţi, te duci de fapt în jos pe un tobogan de senzaţii, satisfacţii, imagini, bârfe, obiecte, minciună şi strălucire, tot mai departe de nucleul viu al fiinţei tale. Eşti un simplu consumator care se consumă în primul rând pe el însuşi. Şi vei rămâne mereu aşa dacă viaţa nu se hotărăşte o dată să te dea cu capul de pragul de sus.”

Aşadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze-n diapozitive subţiri. În momente diferite, după ele, am personalităţi diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.”

Cea mai minunată femeie din lume este cea care te iubeşte cu adevărat şi pe care-o iubeşti cu adevărat.”

“ Bărbaţii au creierul impregnat de hormoni. Nici cel mai distins intelectual nu e altfel, până şi el, la orice vârstă, îşi imaginează cum ar face-o cu fata plictisită, necunoscută, de lângă el. Dar când cunoşti cea mai minunată femeie din lume, care e cea pe care o poţi iubi, semnul este, trebuie să fie, că nici pulpele, nici „balcoanele” nu se mai văd, de parcă hormonii sexului şi-ai agresivităţii s-ar retrage din creierul tău tumefiat şi l-ar lăsa inocent ca un creier de copil şi translucid ca o corniţă de melc.”

“…facem sex cu un creier de bărbat, dar iubim cu unul de copil, încrezător, dependent, dornic de a da şi a primi afecţiune.”

“ Pentru mine nu există, deci, „cea mai minunată”  în sensul de 90-60-90, nici în cel de blondă, brună sau roşcată, înaltă sau minionă, vânzătoare sau poetă. Cea mai minunată este cea cu care am putut avea un copil virtual numit „cuplul nostru”, „dragostea noastră”.