Amputarea gândirii

M-a împins păcatul să privesc un buletin de știri pe „rossia24”. vreau să vă spun că atâta concentrație de propagandă pe minut de emisie nu am mai văzut de la nit încoace.
echidistanța? o cârpă de care-și șterg cizmele redactorii-șefi.

se operează cu jumătăți de adevăr – care sunt mult mai convingătoare decât minciuna, vorba lui Pozner. practic întreg buletinul de știri e numai despre situația din Ucraina, de parcă toate problemele din propriul ditamai stat sunt rezolvate.

revenon a nos moutons. lucrul cel mai periculos este că o bună parte a conaționalilor noștri, care consumă aceste știri fabricate de canalele federale e practic involuntar spălată pe creier, terifiată și pregătită pentru iminența unui război deschis. asemenea fabrici de propaganda lucrau și pe vremea defunctului urss. consecința acestei zombări este așteptarea continuă a aplicării de către „fratele mai mare” a unei singure soluții – revenirea la normalitate prin invazia „omuleților verzi” a țării vecine. se inoculează motivația acțiunilor de viitor, curat după Orwell.

acest proces, această amputare a
gândirii libere și înlocuirea golului cu jumătăți de adevăr, lipsa unei opinii proprii, este o formă de moarte intelectuală. și din păcate, mă tem că cimitirul rațiunii din Moldova se umple
destul de repede.

Reclame

De 3 ani mai.

Astăzi e o zi mai specială pentru mine.

De 3 ani lupt cu emoţiile care mă cuprind în faţa camerei de luat vederi. Şi tot de atât timp mă conving că frica, dacă e una productivă, una benefică – poate motiva şi mişca lucrurile spre bine.

Totul a pornit din 2009, de fapt. Din setea aia de informaţie de după revoluţia tweeter de pe 7 aprilie, de la nopţile petrecute pe net căutând să-mi satur setea de ştiri, emisiuni online, articole, bloguri.

Am început ca reporter la matinalul de la Jurnal TV – „Deşteptarea!”. Zile, care mi-au adus mulţi oameni frumoşi, când i-am cunoscut pe Serge Zănoagă, Ala Donţu, Nata Albot, Andrei Bolocan, Sergiu Bezniţchi, Alina Stoianov, Cristina Pohilenco, Mariana Postovan şi mulţi-mulţi alţii. Perioada aia mi-a adus o experienţă turbată. Alergături, telefoane, contacte, cafea la greu, somn pe achipuite, nervi din cauza problemelor tehnice sau a unor invitaţi nepunctuali, weekend fără weekend şi în acelaşi timp tone de informaţii noi, de deprinderi noi şi evident o groază de oameni noi.

Nu mi-a fost uşor, recunosc. Dar nici timpul nu simţeam cum zboară. Adevărul e că veneam dintr-o altă lume, din medicină. Şi probabil, din cauza asta absolut totul îmi părea extraordinar de interesant, la fel cum unui copil fascinat de caruselul colorat. Cum să montezi un material, cum să-l scrii, pe ce să pui accent, cum să tai din ceea ce în plus, cum să ţii corect microfonul, cum să formulezi o întrebare, cum să-ţi aranjezi gândurile înainte de live, cum să ieşi din stupoare când faci o gafă în direct. Erau primii paşi pentru mine în jurnalism şi, cred cei mai importanţi.

35387_1337445684453_7973373_nEra o nebunie în zilele de până la lansarea Jurnal TV şi o nebunie şi mai mare în sufletul meu. Nici nu conştientizam probabil, că păşeam pe-o altă planetă şi nimic nu va mai fi ca altădată. După „Deşteptarea!” a urmat Departamentul Ştiri, când mi-am cunoscut colega cu care prezint până în prezent – Stela Popa. Despre etapa ştirilor însă – scriu altă dată.

Da, televiziunea e un drog. Nu doar pentru telespectatori, dar în primul rând pentru cei care lucrează în maşinăria asta. E un altar pe care sacrifici timpul, energia şi sufletul tău – asta în caz că vrei să te dedici 101%, dacă îţi pasă de munca ta şi dacă tinzi să devii mai bun. Televiziunea e un lucru de echipă şi de aceea le mulţumesc tuturor celor cu care am avut şi am fericirea să lucrez. De la fiecare am de învăţat câte ceva. Indiferent de ce funcţie ocupă.

Mai mult de 3 ani muncesc la Jurnal TV, televiziunea care, fără a exagera recunosc că mi-a devenit a 2-a casă. Iar astăzi, căsuţa noastră împlineşte 3 ani de când şi-a deschis uşile, de când mi-am văzut emoţiile, nervii dezgoliţi, fricile şi… mi le-am acceptat. Pentru că fără aceste frici, nu aşi fi ştiut cu ce trebuie să lupt ca să devin mai bun.

480142_10151515379960450_451724605_n