Aeroportul tăcerii

Suflu în palme ca să le încălzesc puțin. Din ele iese un nor adus din țara mea, care apoi se risipește în răcoarea dimineții înainte ca următorul avion să aterizeze somnoros pe aeroportul din Kiev. E frig, dar suportabil. Suntem în trecere pe aici și ne grăbim să ne adăpostim în terminal.

Zăpada scârțâie sub roțile autobuzului în care se discută orice numai nu evenimentele din estul Ucrainei. Lumea pare sictirită și oarecum resemnată. De parcă știrile din cealaltă parte a țării sunt de pe altă planetă. Un armistițiu fragil, în care mor cei care nu apasă pe trăgaci.

În general, aeroportul e o lume aparte. Un amestec de culturi, caractere și destine. Nu și de data aceasta. Acum seamănă mai mult cu un ghem aproape mut, în care separatismul e un subiect tabu. Rușii care-l tranzitează sunt mai puțin auziți, ucrainenii sunt și ei mai tăcuți, celelate etnii își dau seama ce se întâmplă cu țara asta și preferă să nu se dea cu părerea.

O resemnare națională și un lung suspin, umbrit și mai mult de apropierea sărbătorilor de iarnă. Nici măcar norii ce vin din est nu tulbură liniștea aeroportului din orașul în care cu un an în urmă erau secerați oameni revoltați. Oameni cărora peste noapte li s-au furat pământuri.

Politicienii continuă să facă declarații, jurnaliștii – materiale, militarii – meseria, iar mamele – să întâmpine sicrie.

Viața însă merge mai departe. Inclusiv pe acest aeroport. De pe care încă mult timp n-o să decoleze zâmbete.

IMG_7089.JPG

tăcerea mieilor ❖ sequel

Dacă în filmul cu titlul de mai sus, agentul FBI (rol interpretat de Jodie Foster) povestește despre cum copilă fiind îl implora pe tatăl său să nu taie mieii și să le oprească zbieratul, apoi în situația din jurul întâmplării de la vânătoarea din Pădurea Domnească de acum două săptămâni – se vrea o tăcere comodă, continuă și națională.

S-au scris destule pe marginea acestui caz, cu sau în lipsă de probe, cu sau fără partizanat politic, oficial sau mai puțin oficial. Cert e una – rămân mai multe semne de întrebare decât mistreți în aceeași Pădure Domnească. Iar carența de informație generează speculații și hrană pentru bloggeri.

Marea rușine a sistemului nu e faptul că în mai mult de două săptămâni nu este descoperit vinovatul, ci în cinismul cu care se încearcă tergiversarea anchetei și stabilirea adevărului.

Se vrea, probabil o tăcere confortabilă, mioritică, aproape blajină.

Tac unii aleși ai poporului, de rând cu președintele ales (care preferă să nu vorbească de sărbători), tac unele surse media comode, jurnaliști care sunt sigur ar avea ceva de spus, tace familia îndoliată a victimei, tac martorii întâmplării și polițiștii din raion, tac pădurarii și mistreții de pe grătar.  Tac acei care au împânzit spitalul raional când tânărul  lupta cu moartea. Tac chitic ca mieii în așteptare,  cu o vagă speranță în suflet că în ultimul moment în țarc totuși se va ivi un țap ispășitor, care le-ar scăpa de năpasta adevărului.

silence-of-the-lambs

sursă poză: posterul filmului ‘The Silence of the lambs’