Tăcerea de a fi

Ea nu întârzie niciodată și nu vine la timp nicicând. E ca o veche prietenă pe care o întâlnești întâmplător în oraș și care-ți aduce aminte câți ani au trecut de când nu v-ați văzut. Și câte frunze s-au scuturat de la ultima ta insomnie.

Ea nu tace niciodată și nu se oprește nicicând din vorbit. E un cerșetor care nu te întreabă câte zile senine mai ai în portofel. Te ademenește cu legende și istorii ploioase, pe care nu știi să le crezi ori ba. Îți umblă prin buzunarul de amintiri și te lasă fără cuvinte.

Ea nu te alină niciodată și nu te lasă fără suflare nicicând. E același chirurg bătrân, care după o lungă gardă de noapte îți deschide cutia pieptului și-ți eliberează inima din cușcă. În loc îți pune un nor cenușiu, presurat cu o pulbere de ploi.

Pic pic pic… infuzia de frunze își face efectul. Mișcările ruginesc, privirea amorțește undeva departe, dincolo de geam și dincolo de timp. Gândurile încetineasc odată cu bătăile a ceea ce era cândva inimă. Apoi se așterne o lungă, chinuitoare și demult așteptată tăcere.

Ea niciodată nu bate la ușă, iar tu nu pui zăvorul nicicând.

Septembrie, 2014

IMG_5725.JPG

Reclame

somnolenţe.

Îți mai aduci aminte ziua

când mi-ai săpat un izvor în suflet?

Se întunecă devreme. Zilele se schimbă mai repede decât le-ai tăia pe calendarul de pe masa de birou. Inevitabilul ciclu al naturii. Inevitabila toamnă.

Închid ochii şi-i deschid în grădina ta, plină de flori, miresme, culori, sunete, așteptări, lumină. Lumină pâlpâitoare şi fină, raze calde ce trec haotic prin corpurile frunzelor în aur.

Mă aștern în grădina ta, peste dorurile tale somnoroase.

Te aproprii fără să mă trezești. Ușor ca o ploaie de septembrie. Îmi spui la ureche că ştii că nu dorm – mă prefac doar, sorbindu-ți în taină mișcările. Aștept răbdător să mă crezi şi să reiau jocul.

Îmi atingi creștetul şi-mi îndepărtezi firele de păr de pe frunte, aşa cum ţi-ai trece degetele peste corzile unei mandoline. Îmi mângâi obrazul țepos. Mă învelești cu o păturică ţesută din nopțile tale singuratice.

Te apleci la urechea mea. Îmi ţin respirarea ca să-ţi simt mai bine suflarea. Tainele tale. Adierea gîndurilor tale. Îmi flutură tot mai încet pieptul. Aproape aud freamătul apelor tale adânci. Aud cum nu mişcă norii. Cum se opresc anotimpurile. Îmi şopteşti atunci, desfrunzindu-te:

“Tu eşti izvorul ce curge prin mine.”

Surâd. Îmi ţin ochii închişi. Strâns închişi. De teamă că atunci când îi voi deschide, să văd altceva decât grădina ta.