Lapte

Pluteam prin norii albi ca prin spuma laptelui dintr-o cană imensă. O frumusețe rară și totuși mereu prezentă deasupra noastră. Ciudat e că nu observăm mereu acest spectacol gratuit. Nu conștientizăm minunea, nu trăim cu ea. Ne ducem traiul în mare parte ignorând lumea din afara rețelelor sociale, calcultoarelor, televizoarelor, caselor sau orașelor noastre.

Sub acest înveliș de nori fierbem în conflictele noastre mărunte, micile victorii și micile înfrângeri, marele speranțe și marele dezamăgiri. Zile, luni, ani, secole. Războaie locale sau mondiale, cuceriri, alipiri, cruciade, epidemii, festivaluri, campionate de fotbal, de tenis, de șah, nunți regale, referendumuri, marșuri pentru pace, pentru democrație, pentru drepturile minorităților naționale sau sexuale, olimpiade de iarnă, de vară, de matematică sau de fizică, alegeri parlamentare, locale, naționale, cruciale sau neesențiale.

Toate le trăim și toate ne trăiesc pe noi. Ne risipim viața fără să ne minunăm. Fără să ridicăm privirea spre cer și să zâmbim universului, stelelor, planetelor sau norilor de lapte.

Iar bucata de rocă înfășurată cu o coajă de aer, pe care noi am decis să o numim Pământ își contiună nestingherit calea. Zile, luni, ani, secole, milenii la rândul. Și își va continua probabil povestea și după ce specia noastră va emigra definitiv pe rețele sociale, în calculatoare sau televizoare.

Laptele dă în clocot și se revarsă peste aripile avionului. Căpitanul anunță aterizarea.

IMG_6179.JPG

Reclame

Nealeșii poporului

La fiecare alegeri made in Moldova mi se spune că trebuie să aleg între răul cel mai mic. De la liceu țin minte faza asta. Că altfel n-ai cum. Că e datorie, șansă, poziție, vector și bla-bla-uri de tot felul. Dar pentru a ajunge la imunitate parlamentară și pașapoarte diplomatice, jucătorii politici ar trebuie mai întâi să mă aleagă pe mine. Să mă selecteze din masa populară și să mă bage în plasa procentuală
numită „electorat”. Să-mi câșige încrederea și votul cu promisiuni, reforme, vectori și aceleași bla-bla-uri. Locurile lor preferate de pescuit rămân neschimbate – la TV, radio, panouri gigantice sau în PMAN la ceremonii poltico-distractive cu oameni care cu această ocazie mai câștigă un ban, fluturând câteva ore un steag al partidului, al statului sau al altui stat. Rubla curge, minoritățile rămân.

În fond, e aceeași mână de oameni, aceleași piese, aceeași scenă și actori politici care se perindă pe la Parlament de la independență încoace, incapabili să scoată țara asta din coma
istorică. Să asigure un salariu european pentru medici, profesori sau polițiști. Să asigure un nivel de viață, dacă nu bun – măcar unul decent pentru pensionari și invalizi. Da, fericirea înseamnă inclusiv siguranță financiară, aleșilor. Iar ziua când vin facturile sau când faci cumpărăturile n-ar trebui să-ți rupă din aproape tot salariul. Din 1991 trăim în perioada electorală aceeași dramă națională – alegerea între răul cel mai mic.

Dodonii, șeleniii, formuzalii, stepaniucii, usatâie, pataltâie sau alte grupuri marginale țintesc și ei treuca puterii. Care împinși din afara țării, care din afara rațiunii. E firesc, e democrație și răsuna muzica. De dorit în centrul capitalei. De dorit melodramatică, care să bată în amintiri despre trecutul „viitor luminos”. People хавает – masele înghit, vorba producătorului muzical. Și acești marginali politici vin cu promisiunile, interesele, vectorii și bla-bla-urile lor.

Dar sunt sigur, ca dacă aceste figuri politice vor ajunge la putere, muzica va cânta doar în mașinile lor cu numere diplomatice. Și în vilele lor nedeclarate. Și în saunele lor unde-și spală păcatele electorale. Iar toate lozincile, înghețata gratuită, cetele de colindători care strâng semnături, donațiile din surse necunoscute vor rămâne doar în amintirea și veșnica pomenire a poporului.

Mi-e silă de electorală, de banere cu eructații promițătoare, „soluții” debile pentru mase sterile la minte, mesaje repulsive și zâmbete false, de toți pseudo-patrioții care se bat în piept în ritmurile șansonului.

Mi-e milă de turmele cu care manipulați voi. Turme, spălate zilnic cu atâta grijă pe creier și incapabile să ia o decizie obiectivă. Una a lor, proprie și nesilită de nimeni. O alegere a lor și nu a voastră, nealeșilor poporului.
Datorită vouă, la fiecare electorală sunt condamnat să aleg între răul cel mai mic. Și să sper. Pentru că speranța e ultima mea alegere.

Amputarea gândirii

M-a împins păcatul să privesc un buletin de știri pe „rossia24”. vreau să vă spun că atâta concentrație de propagandă pe minut de emisie nu am mai văzut de la nit încoace.
echidistanța? o cârpă de care-și șterg cizmele redactorii-șefi.

se operează cu jumătăți de adevăr – care sunt mult mai convingătoare decât minciuna, vorba lui Pozner. practic întreg buletinul de știri e numai despre situația din Ucraina, de parcă toate problemele din propriul ditamai stat sunt rezolvate.

revenon a nos moutons. lucrul cel mai periculos este că o bună parte a conaționalilor noștri, care consumă aceste știri fabricate de canalele federale e practic involuntar spălată pe creier, terifiată și pregătită pentru iminența unui război deschis. asemenea fabrici de propaganda lucrau și pe vremea defunctului urss. consecința acestei zombări este așteptarea continuă a aplicării de către „fratele mai mare” a unei singure soluții – revenirea la normalitate prin invazia „omuleților verzi” a țării vecine. se inoculează motivația acțiunilor de viitor, curat după Orwell.

acest proces, această amputare a
gândirii libere și înlocuirea golului cu jumătăți de adevăr, lipsa unei opinii proprii, este o formă de moarte intelectuală. și din păcate, mă tem că cimitirul rațiunii din Moldova se umple
destul de repede.

De 3 ani mai.

Astăzi e o zi mai specială pentru mine.

De 3 ani lupt cu emoţiile care mă cuprind în faţa camerei de luat vederi. Şi tot de atât timp mă conving că frica, dacă e una productivă, una benefică – poate motiva şi mişca lucrurile spre bine.

Totul a pornit din 2009, de fapt. Din setea aia de informaţie de după revoluţia tweeter de pe 7 aprilie, de la nopţile petrecute pe net căutând să-mi satur setea de ştiri, emisiuni online, articole, bloguri.

Am început ca reporter la matinalul de la Jurnal TV – „Deşteptarea!”. Zile, care mi-au adus mulţi oameni frumoşi, când i-am cunoscut pe Serge Zănoagă, Ala Donţu, Nata Albot, Andrei Bolocan, Sergiu Bezniţchi, Alina Stoianov, Cristina Pohilenco, Mariana Postovan şi mulţi-mulţi alţii. Perioada aia mi-a adus o experienţă turbată. Alergături, telefoane, contacte, cafea la greu, somn pe achipuite, nervi din cauza problemelor tehnice sau a unor invitaţi nepunctuali, weekend fără weekend şi în acelaşi timp tone de informaţii noi, de deprinderi noi şi evident o groază de oameni noi.

Nu mi-a fost uşor, recunosc. Dar nici timpul nu simţeam cum zboară. Adevărul e că veneam dintr-o altă lume, din medicină. Şi probabil, din cauza asta absolut totul îmi părea extraordinar de interesant, la fel cum unui copil fascinat de caruselul colorat. Cum să montezi un material, cum să-l scrii, pe ce să pui accent, cum să tai din ceea ce în plus, cum să ţii corect microfonul, cum să formulezi o întrebare, cum să-ţi aranjezi gândurile înainte de live, cum să ieşi din stupoare când faci o gafă în direct. Erau primii paşi pentru mine în jurnalism şi, cred cei mai importanţi.

35387_1337445684453_7973373_nEra o nebunie în zilele de până la lansarea Jurnal TV şi o nebunie şi mai mare în sufletul meu. Nici nu conştientizam probabil, că păşeam pe-o altă planetă şi nimic nu va mai fi ca altădată. După „Deşteptarea!” a urmat Departamentul Ştiri, când mi-am cunoscut colega cu care prezint până în prezent – Stela Popa. Despre etapa ştirilor însă – scriu altă dată.

Da, televiziunea e un drog. Nu doar pentru telespectatori, dar în primul rând pentru cei care lucrează în maşinăria asta. E un altar pe care sacrifici timpul, energia şi sufletul tău – asta în caz că vrei să te dedici 101%, dacă îţi pasă de munca ta şi dacă tinzi să devii mai bun. Televiziunea e un lucru de echipă şi de aceea le mulţumesc tuturor celor cu care am avut şi am fericirea să lucrez. De la fiecare am de învăţat câte ceva. Indiferent de ce funcţie ocupă.

Mai mult de 3 ani muncesc la Jurnal TV, televiziunea care, fără a exagera recunosc că mi-a devenit a 2-a casă. Iar astăzi, căsuţa noastră împlineşte 3 ani de când şi-a deschis uşile, de când mi-am văzut emoţiile, nervii dezgoliţi, fricile şi… mi le-am acceptat. Pentru că fără aceste frici, nu aşi fi ştiut cu ce trebuie să lupt ca să devin mai bun.

480142_10151515379960450_451724605_n