Drumuri paralele

Oboseală, nesomn, înțepeneală și disconfort fizic. Nu numai asta înseamnă drumurile lungi. Ele mai și limpezesc gândurile și oarecum aranjează pe policioară prioritățile. Ce altceva să faci când timpul se măsoară în kilometri, iar distanța – în numărul de localități trecute pâna la destinație?

Stai cu fruntea lipită de geam, cu căștile în urechi și pleoapele trase anapoda peste ochi. Și nu mai contează e zi sau noapte, mâine sau poimâine, autostradă sau drum chinuit de vreme. Ești izolat de circumstanțe și de centura de siguranță. Condamnat să stai față-n față cu tine însuți.

Aranjezi amintirile, dezlegi întâmplările, ghicești intențiile prietenilor tăi sau a celor pe care-i numești prieteni, analizezi faptele lor și ale tale. În acest timp, în jurul tău trec orașe, sate, mici benzinării și magazine închise ca sufletul tău pe timp de iarnă. Totul e în mișcare, în afară de trupul tău înșurubat în scaunul mașinii.

După câteva sute de kilometri, după ce ai rumegat tot ce se putea de gândit începi să-ți vezi de-ale viitorului. Dispar lucrurile minore, junk foodul de gânduri cu care te îndopi zilnic. Dispar fragmentele sterile de sens, pseudorepere cotidiene care-ți arată unde, cine și când ești. Toate se pierd în drumul de noapte, la fel cum se pierd unul câte unul indicatoarele de pe marginea drumului.

Aștepți să nu aștepți nimic. Ochii fug după clădiri în care au trăit, au iubit, au urât, au visat oameni, pe care niciodată nu vei ajunge să îi cunoști. Oameni ca tine. Cu grijile, nevoiele, poftele, reușitele și dezamăgirile lor. Oameni care au avut sau au și ei prieteni exact ca ai tăi. Și cu care probabil vorbeau mai des, pentru că încă nu apăruse netul. Cu care se vedeau mai des, pentru că nu se inventase mobilele și pachetele cu tone de minute gratuite. Oameni, cu care nu te vei interesecta niciodată. Suflete și destine paralele.

În mașină, îi vezi pe băieții din formație care dorm dus. Șoferul, infuzat bine cu câteva cafele e concentrat la drum. Mâine sau chiar azi începe o nouă zi, iar seara – un nou concert. Închizi pleoapele, închizi fluxul de gânduri și luneci ușor într-un somn firav. Paralel cu drumul.

IMG_5891.JPG

Anunțuri

Dincolo de Eurovision.

Când inima nebuna îți saltă în piept, de auzi turațiile ei țiuind în urechi. Iar luminile sunt schimbate și aștepți să urci pe scenă, pentru că e rândul tău. Și din toată agitația din sală nu înțelegi mai nimic. Nici semnele sunetistului și a organizatorului care gesticulează ceva. Probabil explicând că e timpul tău să urci pe scenă. Și înțelegi că ești outsider în tot acest concurs și că în pofida tuturor legităților show-bizzului ai ajuns în finală. Și că există favoriți, care te-ar rupe în bucăți dacă te-ai băga în fața lor. Când simți tensiunea asta de după zâmbete și chipuri, care-ți urează succes, deși știu că nu ai ce caută printre ei. Urci pe scenă, pentru că e timpul tău și pentru că în câteva clipe o jumătate de țară te va vedea live la televizor. Și știi că băieții din trupa ta își fac griji pentru tine. Pentru că vocea ta ar putea să tremure mai tare decât strunele chitărilor lor. Și rămân secunde până la începerea piesei.

Atunci distingi pe cineva dintre public. Cineva îți face din mână. Și știi că acel cineva are de 47 de ori mai mari emoții pentru tine. Și brusc realizezi, că totul e mult mai simplu decât pare. Mult mai ușor. Mult mai puțin important în comparație cu fiecare bătaie a inimii ei. Atunci devii liber. Nu mai ești prizonierul fricii tale. Și nu mai contează nici rezultatul concursului. Teama dispare de la sine și descoperi cel mai sincer, cel mai adevărat sentiment în fața microfonului. Zborul.

20140315-191135.jpg

Jam, je t’aime.

Un concert rock e ca o cutie cu gem. Depui o grămadă de  efort până ajungi să o savurezi. Organizarea lui e un chin și presupune investirea a ceva timp, nervi și inspirație. Multe lucruri le înveți în proces. Scrii, tai, telefonezi, stabilești, amâni, din nou stabilești, discuți, hotărăști, cauți, rogi, te înțelegi, mai pe scurt – te rupi în patru pentru a aduna toate ingredientele pentru un event rock.

Evenimentul de sâmbăta trecută „Jam de mere”, organizat împreună cu basistul de la Whynona Ryderz,  Andrei Ciobanu nu a fost o excepție. Recunosc, a fost bună experiență și o lecție, cel puțin pentru mine, de cum să plămădești un concert rock cap-coadă. De la alegerea datei, locației, ideii pentru afiș, până la desfășurarea propriu-zisă a evenimentului și toate detaliile mici dar esențiale ce țin de organizare.

Așteptările în mare parte au fost atinse (deși sunt cam exigent la ale mele). Multă lume, mulți prieteni, multă muzică, multă socializare și evident multe mere.

Vreau să le mulțumesc încă odată tuturor celor care s-au implicat, dar și celor care nu și-au ascuns poftele și au venit pe 7 Decembrie la concertul „Jam de mere” din Chișinău!

E vorba de:
Diana Nicorici
, pentru bomboana de afiș. Lucrările ei le puteți găsi aici.
Trofim Guţanu, pentru filmări și răbdare.
Cornel Kiperi, pentru montarea teaserelor simple și pofticioase.

Cristina Jitari şi Angela Braşoveanu de la Revista Punkt pentru idei, efort și amenajarea sălii.
Dorina Cojocaru pentru apariția în vânzare online a CD-ului nostru, pe Besteseller.md
JurnalTV pentru promovarea eventului.

Echipei de actori care au participat la filmări:
Alexandru Gurdila, Ana Mardare, Gary Cozma, Cristina Pohilenco, Andrei Ciobanu și dulceții Cornelia Corlatean.

De asemeni, mulțumim lui  Dumitru Axenti pentru asigurarea unui after-party (aici găsiți niște compilații  bune bune) şi lui Christian Zavadschii din trupa Doll pentru implicare.

Mai multe poze de la concert le puteţi vedea pe #diez.md, cărora le mulțumim pentru promovare.

jam

20131210-152025.jpg
IMG_0362
1488169_10200969734993843_949271425_n-1

Măr pe lună. Minus un vis.

Știu că undeva în mine stă ascunsă toată muzica omenirii. Absolut toată. De la primitivele urlete ale neanderthalienilor la cele mai învolburate acorduri jazz. Sunete, împletite genetic și aranjate printre mitocondrii. Muzica pura a hematiilor ce se lovesc nebune de pereții arterelor. Îngrămădită sub aortă și amestecată printre neuroni, ea e mereu în mine. Ca de altfel, în fiecare dintre noi. Cât creștem o învățăm, o deslușim, ne obișnuim cu ea, o acceptăm în final și o dăm uitării. Sau o renaștem în lungi travalii de creație.

Prima mea chitară nu era cine știe ce. Nici corzile nu erau atât de bune, când pe vremea liceului am început să leg neghiob primele acorduri. Chitara, pe care o luam de la tata și o purtam într-o husă verde ruptă, acum e pierdută în timp. Nu și unele fragmente muzicale, pe care tot ea m-a ajutat să le aștern pe versuri.

La liceu, mi-am promis că voi scoate un CD. Un vis îndepărtat și naiv al unui adolescent miop. Mi-am promis însă că voi munci pentru a-l realiza. Indiferent când și unde. M-am încăpăținat să-l duc până la capăt, în sfârșit împlinindu-l cu ajutorul băieților din trupa noastră – Paralela 47.

Mulți mă întreabă despre denumirea CD-ului. De unde până unde „Măr pe Lună” ?

E o metaforă. Un vis aparent imposibil, dar ușor de realizat. Dacă am reuși să privim altfel lucrurile, din alt unghi, cu alți ochi, cu alte emoții – am vedea ca totul e posibil. Fiecare dintre noi își leagă sufletul de realizarea acestor visuri. Amânăm însă înfăptuirea lor de pe o zi pe alta, așteptând ceva sau găsind scuze. Așteptăm maturizarea visului sau maturizarea noastră, probabil.

Cel mai iubit dintre acestea îl purtam în adâncimea ființei, ferit de lume și de clipa împlinirii.

Să vezi un răsărit de pe Everest? Să sari cu parașuta? Să faci diving? Să zbori cu balonul cu aer cald? Să participi la maratonul din New York? Să-ți faci un tatuaj pe umăr? Să înveți în sfârșit să dansezi tangoul din filmul „Parfum de femeie”? Forma lui este diferită, substanța e aceeași.

Absolut totul e în mâinile noastre. Trăind cu frica schimbărilor, conservându-ne în zona confortului și clădindu-ne cu grijă cimitirul viselor, vom realiza într-o bună zi că ne-am trăit, fără a ne împlini, ne-am uscat fără a da roade, ca un pom sterp.

Știu că pe lună nu cresc mere. Dar mai știu alta – cum miroseau merele în grădina bunicilor mei. Și cum încremenisem când într-o seară o luna mare și coaptă, cât un fruct ispititor, mi-a zâmbit printre ramurile de măr.

Vă invit cu drag la lansarea CD-ului nostru – miercuri, 27 martie, 19.30, Teatrul „Eugen Ionesco”, la un concert împreună cu Direcţia 5. Intrarea este liberă.

mar2

Eurovizionul se amână.

In loc de intro, ca la orice piesa de altfel. Aceasta postare nu are nici o tenta analitica profesionista, nici un repros si nici un gram de frustrare.

Intr-un concert, spectacol, festival cel care iese in scena trebuie sa invete doua reguli de aur: prima  – in fata peretilor sufletului tau, mai sunt si alti pereti – ai publicului, poate mult mai duri si de nepatruns decat ai tai. A 2-a – invata-te sa pasesti mai intai dincolo de tine, pentru a razbate prin zidurile celor ce se afla in afara scenei.

Am gustat din finala nationala a Eurovizionului. Am avut asteptari? Da, desi de cu totul alta natura lotereica. Speram sa ajunga mesajul nostru, cum spera cu siguranta orice artist din scena. Nu tinteam spre Baku, tinteam spre inimile celor care dincolo de acest perete invizibil bateau asincron. Pentru ca intr-un fel, probabil eram un soi de intrusi, outsideri de departe, care indraznise  sa cante in limba romana, care nu stralucesc la nivel vocal si care nu prea stiu sa dea din muschii fesieri asa cum cere legea show-bizului, care nu investisera in decor si nu starnise scandaluri in afara concursului.

Orice artist, aflat in mijlocul scenei poate simti ostilitatea publicului. E firesc si natural, pentru ca trebuie sa demonstreze spectatorului  ca anume el si nu cel din sala isi merita locusorul la microfon.  Aceasta ostilitate este prezenta atat timp, cat nu va fi capabil sa-si dirijeze emotiile si sa reuseasca sa dezlege urechile celor din sala.

Bateau palmele, auzeam vocile de incurajare inainte si dupa show. Camerele de luat vederi fugeau de ici-colo. Publicul s-a dezghetat la prima flacara.  Simteam ca trecusem dincolo de scena. Reactionau. Aplaudau. Zambeau.

Zambisem si eu, cand vazusem notele de pe tabela de marcaj, inclusiv a celor din juriu:  locul 15. Mi-am dat seama atunci, ca ceva imi scapase. Ceva inexplicabil de simplu. Inca o regula?  Regula #3 : „Nu trebuie sa vrei sa placi publicului, trebuie sa-ti placa de tine asa cum esti.”

Ma gandisem la inutilitatea costumelor bizare, la pregatirile lungi, la micile asteptari si la marile sperante. Nu-mi placuse de mine atunci. Si asta e, probabil lectia cea mai importanta invatata dupa Eurovision – sa stii exact cum nu vrei sa fii.

Iar restul vine de la sine, orice ar zice altii, vorba lui Nicu Tarna – “e lumea mai rea sau mai buna, sa nu ne-ntristeze deloc. ce are de zis las’ sa spuna.”

PS: Eurovizionul se amana, venim fara stire. (de aceasta data)

*ARDE

I

Pe rosu treci

Si nu cedezi la neuroni,

Accelerezi,

Ai grija sa nu ne adormi.

Ma ametesti

Pe buze ti-a ramas venin,

Nu te mai prind, nu ma abtin, la un suspin iau foc.

 

RF:

Arde!

De vina – tu, de vina – ea.

Rupe!

Salveaza tot ce poti salva.

Arde!

Aprinde noapte-n viata ta

Rupe!

Doar asa mai poti schimba.

 

II

Iar depasesti

Viteze supersonice,

Prioritati ai

Si semne lasi platonice.

Stii ce-mi doresc?

Natura ta salbatica

Nu vreau s-astept, nu pot sa cred, nu vreau sa iert!

// Inspir, expir. Mai poti schimba, da? Da!