Douămiicinșpe

Ei bine, s-a mai dus unul. Total diferit de ceilalți. De ce? În primul rând anul ăsta am descoperit America. La propriu. Nu toată, ci nordul ei – Canada. Prietenia noastră însă presimt că e abia la început. Pentru a înțelege ce gust are cu adevărat, că nu totul e uns aici cu sirop de arțar, va mai trebui să acumulez zile, săptămâni, luni. Și să trec măcar peste o iarnă canadiană. Decembrie și Crăciunul din anul ăsta nu se pun – a fost cel mai cald început de iarnă din istorie. 
În general, fiecare nou-venit are propria sa poveste aici – de adaptare, de alergarea după acte, după studii, de căutare unui apartament, mobilier, mașini, job. Poate într-o zi voi așterne în Word cele mai tari experiențe. Azi însă, despre alta. 

***

Pentru mine, 2015 a fost greu, dar greu-greu. Un an care m-a călit și mi-a întârit familia. Un an, care m-a maturizat, m-a scos din zona de confort și m-a pus în situația de a rezolva lucruri total diferite, de a încerca job-uri noi, de a învăța cuvinte noi și de a întâlni oameni noi. De a acumula experiență și de a îmbiba o nouă cultură. La mii de kilometri de orașul în care am crescut. Departe de părinți, rude, prieteni. 

Departarea e însă azi o chestie relativă. Mai ales cu Skype-ul, Viber-ul, FB-ul sau Facetime-ul sub ureche. Încerc totuși, fără succes să cultiv în mine starea de dor de casă, despre care am tot auzit că e o molimă răspândită – dacă te apucă, nu scapi cu una cu două. Poate e de vină faptul că nu am suficient timp și răbdare pentru asta. Poate mai am nevoie de ani, să se coacă bine dorul. Sau poate dorul meu nebun îl port mereu cu mine. În ochii soției sau în vorba bună a celor apropiați, din Moldova sau de aici, fie și prin mesaje scrise la repezeală.

Chiar de când am aterizat în Montreal lângă noi au fost o familie de prieteni buni, caroră le sunt nespus de recunoscător. 

Douămiicinșpe a fost un an greu, pentru că a fost anul schimbărilor. Și asta este al naibii de interesant. Să vrei și să poți să o iai de la zero. Într-o altă țară, alt oraș, într-o altă cultură, societate, într-o complet diferită stare de lucruri. Să-ți vezi împlinite gândurile de atunci când stăteai cu paharul de șampanie în mână și numerai clipele până la noul an. Pentru că de fapt, gândurile și acțiunile de ieri suntem noi de astăzi, iar găndurile de azi vom fi noi de mâine. Asta vă doresc și vouă. Gânduri bune.

  

MOLDOVA PARALELĂ

O spun de la început. Nu este o declarație de dragoste, e o declarație de independență.

Azi Moldova face 24 de ani, iar la 24, eu student la medicină încă nu știam clar ce vreau de la viață. Nu avea nimeni curajul pe-atunci să-mi spună că nu vei putea supraviețui cu un salariu de medic în Moldova. Sau pur și simplu nu vroiam s-o cred și pe asta. Nu eram sigur nici în ce direcție s-o iau la rezidențiat. Nici dacă ar fi mai bine să încerc să fac un master peste hotare. La 24 e ușor să iei decizii și mai greu e să te ții de ele. La 24 de ani ai săi Moldova încă nu ştie clar ce vrea. Şi încotro ar vrea să o apuce.
***
Nu există țară fără coloană, cum copac fără tulpină nu e. Roadele voinței noastre, le vezi azi la știri. Pe străzi. În piață. În cartierul tău și al meu. Se văd în toate lucrurile care ar fi putut să fie, însă există acum într-un univers paralel. Într-o Moldovă paralelă. O are fiecare. Fiecare are Moldova sa paralelă. Şi fiecare o poartă cu sine – care în sân, care într-un ciorap de lână, care-n inimă, care într-un colț rupt de buzunar. O poartă în limbaj, gesturi, stil, caracter. O poartă mai ales prin comportamentul său în lume, prin cei 7 ani de-acasă dacă vrei. Prin exemplu pe care-l dau copiilor săi. Și nu contează dacă ești tu între frontierele ei sau departe în lume. Dacă îți iubești colțul tău de țară cu toată inima și gândirea ta, atunci nimic nu te poate opri să-ți construiești oriunde Moldova ta paralelă.

Eliade scria că „libertatea absolută se câştigă prin dragoste. Căci doar dragostea îl eliberează pe om de natura sa.” Oamenii Moldovei au nevoie de voință, de caracter, de curaj. Și dragoste. Pentru că nu poți scuipa în ceea ce iubești. Nici măcar o coajă de sămânţă în parcul Ştefan cel Mare din centrul oraşului.
***

Astăzi, peste ocean la mii de kilometri de Republica Moldova mă simt mai independent ca niciodată.
Liber, îndrăgostit și independent.

***

971648_4717076213104_330986850_n

„Simfonia unui criminal” | Doina Lungu

Am o problemă cu literatura din Republica Moldova. Vorbesc de proza contemporană. Nu vreau să-i supăr pe scriitorii basarabeni și nici să-i învinovățesc. Dar am un motiv pentru care îmi vine greu să citesc proza noastră, după o lungă prietenie cu literatura de peste Prut. E vorba de fluiditate. Sau cursivitate. Explicația e simplă și justificabilă – anii de parazitare sovietică asupra felului nostru de a ne exprima și a scrie. De violare cronică a limbii române, de implementarea forţată a unor norme gramaticale, traduceri, adaptări din rusă. Schimonosiri, care au generat aceste bariere de exprimare. Bariere pe care le ocolim prin expresii aiurea, calchieri sau pur și simplu prin propoziţii în plus. Vom avea nevoie de o perioadă lungă de detoxificare a limbii vorbite și scrise pentru a scăpa de aceste „șopârle lingvistice” cum le numește Val Butnaru sau „basarabenisme” cum le-a catalogat Vladimir Beșleagă. E o chestie de voinţă şi timp.

Când Serge Zănoagă mi-a spus de lansarea cărții „Simfonia unui criminal” de Doina Lungu și m-a rugat să zic câteva cuvinte despre acest thriller, i-am răspuns sincer că sunt sceptic și că n-aș vrea să înfrumusețez speech-ul. Asta s-a întâmplat până să citesc cartea, iar acum pot spune cu certitudine că romanul Doinei respiră și are o cursivitate confortabilă. Cel puţin pentru mine.
***

simfonia unui crimnal„Simfonia unui criminal” vibrează de violență amestecată cu dragoste, obsesie şi demenţă. Un cocktail, pe care nu știu dacă i-ar fi pe plac cititorului mai puritan de fire. Mai ales că subiectul religiei este și el abordat. Se citește repede, evenimentele se succed într-un tempo crescendo. Spre final, povestea ia o întorsătură neașteptată.

La început mi s-au părut puțin pretențioase versetele din Biblie. Apoi mi-am dat seamă că își au și ele locul – dau culoare descrierii fanatismului religios al familiei de criminali. Pe parcursul lecturii s-a simțit evoluția de stil al autoarei. Capătă maturitate și substanță. Şi dacă mă gândesc că e prima ei carte, scrisă la 21 de ani, are tot timpul să-şi descopere şi contureze propriul stil.

Pe final. Mi-ar plăcea să apară cât mai multă literatură proaspătă. Chiar și romane de dragoste sau detective made in Moldova. Mai ales că nu avem carență de subiecte. E suficient să pornești televizorul la un buletin de știri. Avem nevoie și de o asemenea literatură, de cărți simple, accesibile oricărei minți mai mult sau mai puțin sclipitoare. Pentru că ele ar putea iniția în pasiunea cititului – o simfonie tot mai străină ţării noastre.

***

[Muzica nu se învață, ea se trăiește, se simte. N-o poți însuși cu forța, ci numai o intuiești.]

[Omul este imprevizibil. L-ai fi crezut ateist, din creștet până în talpă, l-ai fi văzut râzând de religia altora, alteori chiar mândru că nu a călcat niciodată în biserică, și doar atunci când îi este greu apelează la forțele divine. Este, uneori, atât de fățarnic!]

[Cu toate astea, uneori, pentru a-i vedea culoarea roșie, e nevoie să speli mașina, pentru a admira o bijuterie, trebuie să-i scoți ambalajul, alteori pentru a ocroti o floare, e nevoie s-o scoți la lumină. Așa e și cu femeia, pentru a o descoperi, trebuie să o vezi cum zâmbește.]

 

Aeroportul tăcerii

Suflu în palme ca să le încălzesc puțin. Din ele iese un nor adus din țara mea, care apoi se risipește în răcoarea dimineții înainte ca următorul avion să aterizeze somnoros pe aeroportul din Kiev. E frig, dar suportabil. Suntem în trecere pe aici și ne grăbim să ne adăpostim în terminal.

Zăpada scârțâie sub roțile autobuzului în care se discută orice numai nu evenimentele din estul Ucrainei. Lumea pare sictirită și oarecum resemnată. De parcă știrile din cealaltă parte a țării sunt de pe altă planetă. Un armistițiu fragil, în care mor cei care nu apasă pe trăgaci.

În general, aeroportul e o lume aparte. Un amestec de culturi, caractere și destine. Nu și de data aceasta. Acum seamănă mai mult cu un ghem aproape mut, în care separatismul e un subiect tabu. Rușii care-l tranzitează sunt mai puțin auziți, ucrainenii sunt și ei mai tăcuți, celelate etnii își dau seama ce se întâmplă cu țara asta și preferă să nu se dea cu părerea.

O resemnare națională și un lung suspin, umbrit și mai mult de apropierea sărbătorilor de iarnă. Nici măcar norii ce vin din est nu tulbură liniștea aeroportului din orașul în care cu un an în urmă erau secerați oameni revoltați. Oameni cărora peste noapte li s-au furat pământuri.

Politicienii continuă să facă declarații, jurnaliștii – materiale, militarii – meseria, iar mamele – să întâmpine sicrie.

Viața însă merge mai departe. Inclusiv pe acest aeroport. De pe care încă mult timp n-o să decoleze zâmbete.

IMG_7089.JPG

Vreți Europa? Facem.

Rar când pun pe blog texte despre politică. Nu că nu m-ar interesa. Dar e prea multă pleavă şi buruieni în toată treabă asta. Îți trebuie răbdare mare să înțelegi dedesubturile, să nu scapi o înjurătură şi să-ţi inhibi reflexul de vomă.

Însă fluxul de ştiri depăşeşte uneori capacitatea de a le filtra la timp. De a le analiza şi a le separa de găselniţe. Statisticele arată că o bună parte din populaţie este în ceaţă, chiar şi până în ajunul alegerilor. Mass-media ameţeşte şi mai tare. Concertele gratuite, pomenile electorale, apariţiile publice, articolele de pe portalurile de buzunar, promisiunile, auto-victimizările, mişmaşurile ascunse de muritorii de rând. Asta este arma lor. A politicienilor noştri, care după alegeri în mod firesc se pregătesc de noi alegeri.

Avem şi noi o armă. Usturătoare pentru cei ale căror principii, planuri şi viziuni nu le împărtăşim. Votul. Cu ştampila aia le dăm peste nas. Peste interesele lor, concertele lor, embargourile, amenințările publice, promisiunile și lozincile lor.

***
Pentru mine exerciţiul alegerii a fost simplu. Ştiu ce s-a întâmplat în Ucraina, Georgia sau aici, chiar sub coastă – în Transnistria. Toţi au plătit un preţ teribil pentru eliberarea de sub „îmbrăţişarea fratelui mai mare”. Şi da, basarabenii chiar au o memorie scurtă. Ne facem că nu vedem persecutările pe vremea comuniştilor, embargourile, intimidările, haosul din anii 90, crimele nedescoperite, deconectările gazului, şantajul economic, laţul care se strângea la gâtul presei ş.a.

Vara asta am văzut cum arată 7 ţări europene. Ţări între care nu există frontiere şi în care au dispărut pretenţiile teritoriale pentru o bucată de pământ. Oamenii lucrează, învaţă, cresc copii, se bucură de viaţă, îşi critică guvernele cum e şi firesc, îşi trimit la închisoare corupţii sau pe ce care încearcă să sară peste lege. Pe toţi, fără excepţie şi fără preferinţă politică.

***

De aceea pentru mine alegerea n-a fost deloc grea. Ştim că şi ai noştri pro-europeni nu sunt sfinţi, dar situația din România inspiră. UE le-a impus nişte reforme inclusiv în justiție, care în mod ironic s-au întors ca un bumerang asupra celor care le-au inițiat. Năstase, Voiculescu, Becali, Voicu, etc. Justiția funcționează. Sau cel puțin dă semne clare de viață. Asta se numeşte un lucru bine făcut, vorba fostului primar de Sibiu şi asta se numeşte independenţa legii faţă de politic.

De aia, pe 30 noiembrie îmi voi folosi cea mai puternică armă, care odată şi odată îşi va produce efectul. Nu mâine, nu poimâine, nu luna viitoare. Dar va acţiona sigur. Voi vota pentru Europa, care în final le va strica planurile corupte şi viaţa confortabilă de pe fotoliile de deputat.

Vă îndemn şi pe voi. Lăsaţi tânguiala, scuzele şi indiferenţa. Pe 30 noiembrie, avem o armă bunişoară împotriva lor. Sa le votăm Europa.

***
Poză simbol.

IMG_6868.JPG

Croissante à la Moldova

Mă întrebam mereu de ce istoria ne-a exclus mereu din algoritmul deciziilor, ne-a ținut la periferia evenimentelor semnificative. Cu adevărat semnificative. Ca pe un oaspete întârziat, ne-a pus la o masă anexă și ne-a dat ceea ce-a mai rămas de la ospăț. De ce până în prezent avem un soi de complex de inferioritate față de națiunile care ne înconjoară? Complex, ce se reflectă în mai toate domeniile. În economie, politică, justiție, educație, cultură. Suntem într-o continuă amorțeală din cauza acestuia. Fără să-l conștientizăm, ne paralizează voința și viitorul.

Trăim din ceea ce avem, ne mulțumim cu ceea ce suntem. Inhibați, umili, mărunți și oarecum fericiți în stâna noastră, cu oile și miorițele noastre. Ne complacem în zona de confort, de cumetri și de all-inclusiv. Noțiunea de calitate la noi e puternic decalată de la realitățile globale. Calitatea vieții, calitate în toate sferele. Încapând cu educație și terminând cu politică. Da, vrem să ne mișcăm înainte, dar cineva să ne ducă în brațe.

De aceea în esență, ne mișcăm spre nicăieri. O mișcare strategică – ar replica unii. Una constituțională, ar spune alții.

***

Ne place să amânăm. Proiecte, legi, străzi pietonale, vectori, decizii în general. E sportul nostru național – amânarea deciziilor. Ne lăsăm duși de val, de lideri politici al căror hobby preferat e împarțitul promisiunilor, duși de concerte sau înghețată gratuită, de lozinci și îndemnuri utopice.

Problema și scuza noastră este că pur și simplu nu vrem mai mult. Din frică sau comoditate. Nu toți, dar majoritatea. Nu vor nicăieri – în nicio uniune, în nicio alianță, în niciun viitor. E cea mai mare felie din populație, care e mulțumită cu ceea ce are sau mai bine zis cu ceea ce n-are.

Suntem umiliți fără să știm, fără să ne cunoaștem puterile adevărate. Și cel mai important – știm cine e de vină. Toți, în afara de noi înșine. Acest sindrom de umilință cronică națională ne țintuiește la patul istoriei. Și într-un fel, ne condamnă din născare să ne obișnuim cu el. Să creștem cu el și să-l transmitem mai departe.

***

În timpul vacanței noastre în Franța, la micul dejun nu-mi lipsesc cornulețele tradiționale – croissante-le calde. Le ador pur si simplu, la un ceai sau cafea. Nu sunt umplute cu nimic, dar au un gust aparte. Se topesc în gură și-ți încălzesc sufletul.

În Moldova, n-am găsit niciodată asemenea cornulețe. Or nu au gust, or simți aluatul, or sunt exagerat de dulci. Niște copii umile.

Cred că și aici e vorba de acea calitate. Lucru pe care abia învățăm să-l înțelegem. „Calitatea” – o chestie greu de definit pentru că are o puternică componentă subiectivă. Anume calitatea ne-ar putea scoate din râpa istoriei și sindromul umilinței cronice. Vinuri, fructe, legume, haine, accesorii, litetatură, muzică – orice lucru făcut aici în Moldova ne-ar putea propulsa pe orbita istoriei. Făcute cu adaos de calitate, de suflet, de gust.

Ca un croissante copt din ingrediente simple, dar cu o puternică și firească infuzie de calitate.

IMG_6587.JPG

Lapte

Pluteam prin norii albi ca prin spuma laptelui dintr-o cană imensă. O frumusețe rară și totuși mereu prezentă deasupra noastră. Ciudat e că nu observăm mereu acest spectacol gratuit. Nu conștientizăm minunea, nu trăim cu ea. Ne ducem traiul în mare parte ignorând lumea din afara rețelelor sociale, calcultoarelor, televizoarelor, caselor sau orașelor noastre.

Sub acest înveliș de nori fierbem în conflictele noastre mărunte, micile victorii și micile înfrângeri, marele speranțe și marele dezamăgiri. Zile, luni, ani, secole. Războaie locale sau mondiale, cuceriri, alipiri, cruciade, epidemii, festivaluri, campionate de fotbal, de tenis, de șah, nunți regale, referendumuri, marșuri pentru pace, pentru democrație, pentru drepturile minorităților naționale sau sexuale, olimpiade de iarnă, de vară, de matematică sau de fizică, alegeri parlamentare, locale, naționale, cruciale sau neesențiale.

Toate le trăim și toate ne trăiesc pe noi. Ne risipim viața fără să ne minunăm. Fără să ridicăm privirea spre cer și să zâmbim universului, stelelor, planetelor sau norilor de lapte.

Iar bucata de rocă înfășurată cu o coajă de aer, pe care noi am decis să o numim Pământ își contiună nestingherit calea. Zile, luni, ani, secole, milenii la rândul. Și își va continua probabil povestea și după ce specia noastră va emigra definitiv pe rețele sociale, în calculatoare sau televizoare.

Laptele dă în clocot și se revarsă peste aripile avionului. Căpitanul anunță aterizarea.

IMG_6179.JPG