„Simfonia unui criminal” | Doina Lungu

Am o problemă cu literatura din Republica Moldova. Vorbesc de proza contemporană. Nu vreau să-i supăr pe scriitorii basarabeni și nici să-i învinovățesc. Dar am un motiv pentru care îmi vine greu să citesc proza noastră, după o lungă prietenie cu literatura de peste Prut. E vorba de fluiditate. Sau cursivitate. Explicația e simplă și justificabilă – anii de parazitare sovietică asupra felului nostru de a ne exprima și a scrie. De violare cronică a limbii române, de implementarea forţată a unor norme gramaticale, traduceri, adaptări din rusă. Schimonosiri, care au generat aceste bariere de exprimare. Bariere pe care le ocolim prin expresii aiurea, calchieri sau pur și simplu prin propoziţii în plus. Vom avea nevoie de o perioadă lungă de detoxificare a limbii vorbite și scrise pentru a scăpa de aceste „șopârle lingvistice” cum le numește Val Butnaru sau „basarabenisme” cum le-a catalogat Vladimir Beșleagă. E o chestie de voinţă şi timp.

Când Serge Zănoagă mi-a spus de lansarea cărții „Simfonia unui criminal” de Doina Lungu și m-a rugat să zic câteva cuvinte despre acest thriller, i-am răspuns sincer că sunt sceptic și că n-aș vrea să înfrumusețez speech-ul. Asta s-a întâmplat până să citesc cartea, iar acum pot spune cu certitudine că romanul Doinei respiră și are o cursivitate confortabilă. Cel puţin pentru mine.
***

simfonia unui crimnal„Simfonia unui criminal” vibrează de violență amestecată cu dragoste, obsesie şi demenţă. Un cocktail, pe care nu știu dacă i-ar fi pe plac cititorului mai puritan de fire. Mai ales că subiectul religiei este și el abordat. Se citește repede, evenimentele se succed într-un tempo crescendo. Spre final, povestea ia o întorsătură neașteptată.

La început mi s-au părut puțin pretențioase versetele din Biblie. Apoi mi-am dat seamă că își au și ele locul – dau culoare descrierii fanatismului religios al familiei de criminali. Pe parcursul lecturii s-a simțit evoluția de stil al autoarei. Capătă maturitate și substanță. Şi dacă mă gândesc că e prima ei carte, scrisă la 21 de ani, are tot timpul să-şi descopere şi contureze propriul stil.

Pe final. Mi-ar plăcea să apară cât mai multă literatură proaspătă. Chiar și romane de dragoste sau detective made in Moldova. Mai ales că nu avem carență de subiecte. E suficient să pornești televizorul la un buletin de știri. Avem nevoie și de o asemenea literatură, de cărți simple, accesibile oricărei minți mai mult sau mai puțin sclipitoare. Pentru că ele ar putea iniția în pasiunea cititului – o simfonie tot mai străină ţării noastre.

***

[Muzica nu se învață, ea se trăiește, se simte. N-o poți însuși cu forța, ci numai o intuiești.]

[Omul este imprevizibil. L-ai fi crezut ateist, din creștet până în talpă, l-ai fi văzut râzând de religia altora, alteori chiar mândru că nu a călcat niciodată în biserică, și doar atunci când îi este greu apelează la forțele divine. Este, uneori, atât de fățarnic!]

[Cu toate astea, uneori, pentru a-i vedea culoarea roșie, e nevoie să speli mașina, pentru a admira o bijuterie, trebuie să-i scoți ambalajul, alteori pentru a ocroti o floare, e nevoie s-o scoți la lumină. Așa e și cu femeia, pentru a o descoperi, trebuie să o vezi cum zâmbește.]

 

„Viața pe un peron” | Octavian Paler

viata pe un peronÎn iulie am primit în dar un braț zdravăn de cărți, printre care s-a strecurat una de Octavian Paler „Viața pe un peron”. Unii probabil au auzit de el numai din citatele cu care e împânzit Facebook-ul. Și pentru mine Paler a fost până de curând oarecum necunoscut.

Nici nu bănuiam însă ce comoară se ascunde printre paginile sale. Fragmentele share-uite și like-uite pe paginile de socializare nu sunt scoase din lucrările sale, sunt mai degrabă rupte din viața lui. Ca să înțelegeți, omul a debutat abia la 44 de ani cu un volum de versuri și s-a impus ulterior prin proza sa.

O jumătate de viață a acumulat acea forță literară până a răbufnit. A avut curajul să-și publice lucrările, să elibereze acea dimensiune de idei, lumi, drame, cuvinte ca în final să ajungă atât de apreciat în prezent. Probabil e o lecție de răbdare și de curaj. Sau de ceva între ele.

***

„Viața pe un peron” e o carte despre singurătate. Despre frică și curaj. Curajul de a schimba destinul și a căuta drumul spre sine. Despre luptă, renunțare, incertitudine și îmblânzirea propriilor șerpi.

E un roman despre doi oameni care-și petrec viața pe un peron părăsit, în care nu vin și din care nu pleacă trenuri. Limita între real și imaginar n-o poți percepe clar, pentru că dacă te ții de firul narativ vei fi condamnat să rătăcești prin mlaștinile ce înconjoară peronul părăsit și întreaga carte. Iar în centrul romanului e așteptarea. Și arta de a învața să aștepți.

***

„Oamenii iți iartă multe, dar nu-ți iartă când le arăți cu degetul lașitatea. Ei vor să pară nobili, chiar când nu fac nimic pentru asta său mai ales când nu fac nimic.”

„Orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinadinsul. Nu mergem decât înainte.”

„Atât cât pricep eu lucrurile, omul l-a descoperit pe Dumnezeu nu uitându-se spre cer, ci căutându-l în sine însuşi, ce anume ar putea opune morţii şi neantului. N-am suportat gândul că suntem doar pulbere şi atunci am căutat în noi ceea ce s-ar opune pulberii. Dumnezeu e partea noastră care nu vrea să moară, care nu se poate consola.”

„Greseala oamenilor a fost ca niciodata nu s-au priceput sa se uite langa ei. Li s-a parut ca daca fericirea exista, ea trebuie sa fie inaccesibila sau, oricum, foarte greu de atins. Dincolo de orizontul lor.”

Aşteptarea ne dă iluzia că facem ceva aşteptând, când, de fapt, nu facem altceva decât să murim suportabil, puţin câte puţin.”

„Poate că pentru a-şi regăsi dragostea de viaţă, când o pierd sau se uzează, oamenii sunt siliţi uneori să străbată un coşmar. Dacă au norocul să iasă din el nemutilaţi, pot spera din nou.”

„Infernul începe acolo unde nu mai e nici o speranţă.”

„Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui.”

„Pe măsură ce înaintezi în emoţie, te apropii şi de sfârşitul ei. Nimic nu te poate salva.”

„Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.”

„Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară. V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări? Aşteptările diferă între ele ca oamenii.”

„Oceanografie” | Mircea Eliade

oceanografie„Oceanografie” e pur și simplu o comoară. Valorificarea ei însă, depinde în primul rând de cât de atent eşti pentru a o descoperi. Cât de perseverent eşti în căutările tale. Şi nu numai concluziile sunt diamantele lucrării, ci şi însemnările pe care le faci în drum spre ele.

Colecţia de eseuri, apărută în 1934 este actuală şi azi. Abordează o sumedenie de subiecte – de la sinceritate, prietenie, timp, fericire şi miracol la ridicol, femei superioare, autenticitate, sex, tinereţe şi moarte.

După părerea mea este una dintre cele mai persoanele, cele mai sincere cărţi ale lui Mircea Eliade. Nu are o structură, o organizare clară. Nici nu pretinde la ea. Subiectele se succed aleator, fiecare eseu însă îţi rezervă dreptul la un time-out. Şi e inutil să parcurgi cartea fără astfel de pauze, de cugetare, de digerare a gândurilor expuse.

O citeşti atent, o reciteşti şi mai atent. Te apropie şi te îndepărtează, ca o maree. O lași pentru o vreme pentru a medita asupra celor citite. Apoi te ademeneşte iarăşi. Autorul te îndeamnă să-i continui şirul gândurilor, să te aventurezi în cartografierea reperelor general umane. E o înşiruire de adevăruri, crude, calde, asemeni bucăţilor de carne proaspătă de pe masa măcelarului.

Eliade scrie că sunt mai multe specii de cititori. Oameni care reţin conţinutul, descoperă în materia cărţii „obiecte pe care le pot iubi, în jurul cărora pot reflecta, cu care pot face cultură sau artă”. Şi mai sunt cei care „asimilează atât de personal materia cărţii, încât nu o mai memorizează, nu reţin nici amănunte, nici scheme generale. Îşi amintesc de carte ca de o melodie, păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură”.

Mie mi-a dat stări. Şi melodii. Şi repere.
E una din cărţile cu cele mai multe însemnări din biblioteca mea. De aceia vă o recomand cu drag, alături de celelalte cărţi ale lui Mircea Eliade, pe care le veţi găsi şi pe besteseller.md.

▼▼▼

„Lucrurile pe care le spui prea des și prea sincer le uiți repede”.

“Nimic nu e bine corelat în lumea aceasta, nimic nu e armonizat. Gândiţi-vă cât timp pierdeţi cu oameni care nu vă înţeleg, câtă afecţiune risipiţi pentru oameni care nu simt, iar pentru acei foarte puţini care vă sunt adevăraţi fraţi, nu găsiţi decât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe goale. Tot ce e mai bun în noi dăm oamenilor care nu au ce face cu darurile noastre.”

Fericirea este o stare fluidă, la care nu ajungem prin grade; nu urcăm spre ea, nu o cucerim, nu o mărim. Ea este, pur și simplu.”

„Nu știu care este cea dintâi datorie a omului. Dar una din datoriile lui inevitabile este de a fi prezent, de a coincide cu viața.”

“Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân cel mult douăzeci.”

„E surprinzător cum lucrurile cele mai puțin însemnate, cele mai puțin solemne şi cele care evita cât mai net eternitatea au șanse să trăiască cel mai mult.”

„A trăi în prezent înseamnă a lua contact, direct și intim, cu forțele nerealizate, neformulate: a trai istoria care se face, nu istoria care se consumă. „

„Nenorocirea nu e că nu există un adevăr, ci că există mai multe. Cu cât înaintezi în viață, înțelegi că foarte mulți oameni au ajuns la adevăr și că foarte mulți au dreptate. Este aproape un destin, acesta, ca toată lumea să aibă dreptate.”

„Dă-mi voie să-ți spun că unul care își iubește atât de sincer meseria și gândul are dreptul, are datoria să și-o urască de moarte câteodată.”

Specia nu se schimbă. Specia a încercat s-o schimbe Iisus. Și victoria Lui este încă taină pentru mintea noastră; căci dacă a izbutit să schimbe sau nu specia omenească n-o putem ști decât după moarte.”

„Adunăm o viață întreagă asemenea adevăruri, și ceea ce e deprimant este că fiecare dintre noi are dreptate susținându-le și promovându-le. Tragedia nu este în îndoială, căci aproape nu mai ai de ce să te îndoiești în această inflație de adevăruri inutile; tragedia este în violența pe care o exercită asemenea adevăruri asupra conștiinței și neputința noastră de a le ordona, de a le cosmiza.”

„Cu cât ești mai obiectiv, cu atât ești mai trecător, mai muritor. Subiectivitatea, voință personală, elanul temperamental – numai acestea sunt păstrate în istorie.”

„Important și vital este nu să desprinzi adevărul, ci să-l legi de viața ta, să-l integrezi în tine. Să găsești un adevăr nu înseamnă nimic ; să poți dispune de el poate însemna ceva.”

„Nu judeca un om după prietenii pe care îi are, ci după tovărășiile pe care le caută, după fleacurile pe care le vorbește în anumite ceasuri de panică.”

Moartea este un lucru care se învață. La început, nu înțelegi nimic, după cum nu înțelegi nici din viață. Își are o gramatică a ei, un dicționar al ei. „

„Nu-ți complica viața încercând să fii tu însuți cu toată lumea. Sunt oameni cărora nu le place și nu le convine să fii tu însuți.”

„Un om cu cât este mai tare, cu atât are mai puțină nevoie de el. Tăria nu se măsoară prin raporturile dintre om și lume, ci dintre om și el însuși. […] Cu cât renunți mai mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor tale – cu atât ești mai plin pe dinăuntru, ești mai concret și mai viu.”

Fericirea ajunge concretă – stare, expiriență – numai atunci când dorința care o precedă este îndreptată către altul.”

„A te vrea deasupra celorlalți, a te dori deosebit până la nuanțe, a fi însetat de recunoașterea unanimă a acestei duversități – e semn de mediocritate, de inconștență și dezastruoasă mediocritate. „

„Nu poți stăpâni decât acele lucruri la care ai renunțat, de care te-ai liberat, nu prin detașare de ele însele, ci prin detașare de dorința fructelor lor.”

„Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerități îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Ești considerat sincer nu „când nu ascunzi nimic” celuilalt – ci când nu ascunzi ceea ce așteaptă de la tine să nu ascunzi.”

„Sunt oameni care spun trei cuvinte pe ceas și-ți dau totuși impresia că au spus tot ce aveau pe suflet. Alții vorbesc mereu – și nu ajung niciodată familiari, niciodată nu comunică acele intimități care definesc omul, și miracolul, și taina.”

„Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atîţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atîta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.”

„Eseu despre orbire” | Jose Saramago

eseu despre orbireO carte tulburătoare.

Asta e cea mai potrivită caracterizare a romanului “Eseu despre orbire” de Jose Saramago. Recunosc mi-a trebuit ceva timp să-mi revin. Asta se întâmplă după ce dai de cărți profunde, incomode, revoltătoare,  care într-un fel sau altul îți zdruncină imaginația.

E o istorie despre o epidemie de orbire, o formă neobișnuită – una albă, nedureroasă, spontană, imprevizibilă, ca o „mare lăptoasă” care-ţi inundă retina. Rând pe rând e afectată populația unui oraș,  oamenii sunt puși la zid – un zid alb al neputinței  groazei, disperării, foamei și în final al degradării umane. O singură femeie, din motive necunoscute rămâne neatinsă de epidemie.

De-a lungul cărții autorul analizează societatea ajunsă la limită, deznoadă firele ascunse ale psihologiei umane. Într-un stil specific, prin fraze lungi și semne de punctuație lipsă – lasă loc interpretărilor. 

Ceea ce m-a surprins e că eroii cărții, orașele, străzile nu au nume. E o istorie apocaliptică atât de plauzibilă, încât iți vine să verifici pulsul propriei degradări.  Până unde ai merge dacă ai orbi? Cum ți-ai înăbuși instinctele, foamea? De ce ai fi în stare?

Treptat din cititor, din simplu observator devii un personaj al lucrării. Misiunea ta e să vezi dacă ai putea face față provocărilor teribile.

Vă invit și pe voi în aceasta lume sumbră a romanului. Neliniștită, dezorganizată, animalică, urât mirositoare, disperată și practic condamnată la piere. Şi asta pentru a percepe mai bine, pentru o înțelegere mai clară a celeilalte lumi în care trăim și pe care din fericire, o putem vedea – cea reală.

E o carte incurabil de bună, o infuzie de realitate pentru orice societate bolnavă.

“Omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte şi sfârșește pierzând tot sensul vieții.

“ Încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.”

“…Visau că sunt pietre, și nimeni nu ignora cât de adânc le e somnul, o simplă plimbare prin câmp o demonstrează, acolo dorm, pe jumătate îngropate, așteptând nu se știe ce trezire.”

“ Nu poți ști niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie sa aștepți, să lași timpul să lucreze, timpul e cel care poruncește, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărțile din pachet.”

“Vreţi să spuneți că avem prea multe cuvinte? Vreau să spun că avem prea puține sentimente. Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă. Aşa că le-am pierdut.”

Bucuria şi durerea nu sunt ca uleiul şi apa, ele există simultan.”

Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în așteptare.”

„Zorba Grecul” / Nikos Kazantzakis

Auzisem demult despre acest Zorbas. Numele însă îl asociam mai degrabă cu un dans grecesc, decât cu celebrul roman. Nicidecum nu găseam timp sau voinţă să caut cartea. Întâmplarea fo ca toamna trecută, trebuia să vizitez Athena şi ziceam că n-ar fi rău să citesc ceva nu doar despre locurile pe unde vroiam neapărat să ajung, ci şi despre spiritul şi culoarea acestei naţiuni. Un curs de elenizare rapidă, într-un fel. Ei bine, bănuielile mele s-au adeverit.

Zorba Grecul_2011„Zorba Grecul” e o carte despre minunile greceşti, despre femei, despre muzică, mare, santouri, prietenie, mâncare, despre pofta aia nebună de viaţă şi dans. Romanul porneşte de la o întâmplare reală. Autorul Nikos Kazantzakis deschide o mină de lignit în Pelopones şi în compania lui Alexis Zorbas se aventurează în afacerea de pe malul cretan. Noul său tovarăș îi oferă o altă cheie în înţelegerea lucrurilor, a lumii, a bucuriilor zilnice. Dialogurile lor debordează de sinceritate, de limpezime, de vlagă; dezleagă și simplifică întrebările metafizice chinuitoare pentru autor.

Nu ai cum să nu-l îndrăgeşti pe acest Alexis Zorbas – un personaj extrem de colorat, un moșulică trecut prin viaţă şi prin lume, şi totuşi plin de tinereţe sufletească. Conversaţiile lor de pe malul mării, într-un „peisaj cretan simplu, zugrăvit cu trăsături de penel grosolane”, sunt geniale.”Naţia muierească”, patrie, instincte, violență, dragoste, libertate, vin și iarăși dans – orice subiect luminează şi prinde viaţă pe paginile cărţii.

Zorba The Greek 2

Iar şi iar îmi dau seama cât de mult ne place să complicăm viaţa, să ne înglodăm în concepte filozofice, culturale, religioase, atunci când totul ar avea o explicaţie simplă şi firească. Să irosim ani pentru a ne vedea împliniţi şi să amânăm la nesfârşit realizarea viselor noastre.

Anthony Quinn, a interpretat rolul lui Zorbas în filmul din 1964, care a luat 3 premii Oscar. A jucat fantastic, dar mai întâi vă recomand cu drag să citiţi cartea. Pentru mine, romanul a fost o descoperire, un vin bun, o călătorie pe insula Creta, o lectură după care, ţi-e poftă asemenea lui Zorbas să salţi într-un dans pe malul mării; nestăpânit, frenetic, să simţi viaţa ca pe-o muzică bună ce-ţi inundă carnea și-ți flutură sufletul.

“Poți să zici ce-i vrea, muierea e altceva, nu-i făptura omeneasca. Muierea e ceva de neînțeles, și toate legile statului și ale religiei greșesc.”

„Eram fericit si o știam. De obicei, nu ne dam seama când ne cuprinde fericirea; abia după ce trece și privim în urma, abia atunci ne dam seama brusc – uneori cu surprindere – cât de fericiți am fost.”

“A prelungi despărțirea de cei dragi este otravă curată; mai bine sa o tai dintr-o lovitură de cuțit și să rămâi iarăși singur de tot, în starea fireasca a omului, singurătatea.”

„Fiecare om are câte-o nebunie, dar cea mai mare nebunie, după mine, e să n-ai niciuna.”

„Moartea-i un fleac, un simplu pfff! şi candela se stinge. Dar bătrâneţea e-o ruşine.”

„Nu sper nimic, nu ma tem de nimic, sunt liber

“Ce taina o mai fi și asta? se-ntrebă. Ce vrea să însemne muierea și cum o reuși să slăbească așa șuruburile minţii noastre?”

„În asfințit, îmi plăcea să-mi umplu pumnii cu nisip fin galben și să-l las să alunece, fierbinte, printre degete. Pumnul era ca o clepsidră prin care viața se scurge și dispare; dispare iar eu stau și privesc marea, îl ascult pe Zorbas și tâmplele-mi plesnesc de fericire.”

„Ce s-aștepți de la muieri? Să toarne plozi cu cin’ s-o nimeri. Ce s-aștepți de la bărbați? Să cadă-n cursă, amărâții!”

“Ziua e pentru munca. Ziua e barbat. Noaptea e pentru benchetuiala. Noaptea e femeie.”

Tot ce e bun în lumea asta e născocit de diavol: muierile frumoase, primăvara, purcelul prăjit, vinul, în toate astea e mâna Diavolului. În vreme ce bunul Dumnezeu i-a făcut pe călugări, posturile, ceaiul de mușețel și muierile urâte, pfui!”

„Mulţi caută fericirea mai presus de om; alţii mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.”

” În astfel de clipe, viața îți pare ușoară ca un fulg și pământul ca un nor care își schimbă întruna forma și se transformă în suflarea vântului.”

„Epuizează-ţi manifestările sufletului printr-un zâmbet.

“Sa vorbești dansând, e oare cu putință?”

„Prizonierul cerului” / Carlos Ruiz Zafon

Barcelona.

In mod categoric, Carlos Ruiz Zafon m-a îndrăgostit de ea, deși n-am ajuns pe acolo. Deocamdată. Barcelona este mai mult decât scena de acțiune, este „personajul” omniprezent în toate cele trei volume ale trilogiei.

O Barcelona diferită de altfel, în funcție de anii în care se petrece acțiunea. Ulicioare ascunse, clădiri gotice, poduri, localuri și Cimitirul Cărților Uitate în care sălășluiesc misterele autorilor necunoscuți  – arhitectura cuvintelor ce le descrie, efectiv te tele-portează în acel oraș al enigmelor.

Deocamdată. Geanta de voiaj la o parte și revenim la carte.

După răsunătorul succes al romanului “Umbra Vântului”, tradus în aproape 40 de limbi, considerată cea mai citită carte în istoria literaturii spaniole după „Don Quijote” și partea a 2-a a trilogiei – “Jocul îngerului , îmi era oarecum frică să ma apuc de a 3-a. Mereu există riscul, să-ți pierzi acuitatea scrisului după ce ești turmentat de succes,  să te răsufli și drept rezultat cartea să dezamăgească

Dar curiozitatea m-a învins în final.

Cea de-a treia carte din trilogia “Cimitirul Cărților Uitate” (care de fapt va fi tetralogie  pentru ca potrivit autorului se lucrează la a 4-a și ultima carte), este splendidă la fel ca și primele două.

După cum spune autorul într un interviu pentru BBC , „ordinea în care le veți citi poate modela subiectul, îl puteți vedea sub un alt unghi”, istoria deschizându-se sub alte aspecte, se va rearanja asemenea unui labirint viu.

Deși personajele sunt firesc importate din primele cărți – romanul „Prizonierul Cerului” poate fi citit și separat. Ca de obicei nu voi intra mult în subiect. aici găsiți de toate – taine, scenarii împletite, intrigi, investigații și neliniștita Spanie de după victoria lui Franco.

Reapare Daniel Sempere, care lucrează la librăria tatălui său și care e vizitat în ajunul Crăciunului de un cumpărător mai puțin obișnuit. De aici începe intriga care pe alocuri va dezlega misterele din primele 2 cărți  dar care la rândul ei – va împleti alte noi.

După cum scriam anterior despre “Umbra Vântului , aceste serie de lucrări sunt despre cărți. Despre bucuria lecturii, despre ce înseamnă a scrie o carte, despre prietenie adevărată  despre dragoste, despre amintiri  despre noi. Totul rotindu-se în jurul Cimitirului Cărților Uitate – o metaforă pe care autorul o definește că e de fapt esența noastră. “Suntem ceea ce ținem minte, cu cât mai puțin ne amintim despre noi, cu atât mai puțin suntem.”

In interviul pentru BBC, întrebat fiind dacă nu va fi ecranizată seria de cărți,  Zafon deși are o experiență bogată ca scenarist răspunde franc: “ De ce totul trebuie sa fie film, sau serial TV, sau joc pentru PC? De ce o carte sa nu rămână pur și simplu o carte?”

Într-adevăr – noi trăim pe net, pe rețelele de socializare, pe smartphonuri, trăim în televizor și cinematografe. Ultima vreme citim mai mult statusuri pe Facebook, decât cărți. Asta e. Dacă nu vom mai răsfoi cărți, dacă nu ne vom lăsa îmblânziți de ele –  ne vom aminti tot mai puțin de bucuria primelor romane citite, de focurile de artificii cerebrale din timpul lecturilor, de plăcerea cunoașterii și a aventurii minții. Ne vom aminti tot mai puțin despre noi înșine.  Şi riscăm să devenim un rând de cărți de colecție, uitate, prăfuite cumincior pe raft și cumpărate  doar să ne decoreze casa, nu și sufletul.

Lectură plăcută.

„Oamenii cu suflete mici încearcă mereu să-i minimalizeze pe ceilalți.”

„În lumea asta, tinere, totul e fals. Totul cu excepția banilor.”

„Știi, Daniel? Uneori cred că Darwin s-a înșelat și că în realitate omul se trage din porc, deoarece în opt din zece hominizi e un cârnat care așteaptă să fie descoperit.”

„Gândește-te că femeile cu copil sunt ca și cum li s-ar fi injectat în sânge o bombă atomică cu hormoni. Unul dintre marile mistere ale naturii e cum de nu înnebunesc în primele douăzeci de secunde de după ce nasc.”

Bărbații sunt precum castanele ce se vând pe străzi: când le cumperi, toate-s fierbinți și miros bine, dar când le scoți din cornet, se răcesc pe loc și-ți dai seama că majoritatea sunt putrede înăuntru.”

Bucatele bune sunt ca fetele-n floare: doar proștii nu le apreciază.”

Lumea e foarte mică atunci când n-ai unde să te duci.”

Destinul nu face vizite la domiciliu, ci trebuie să mergem noi să-l căutăm.”

„Împreună”/ Anna Gavalda

Prima regulă când oferi un cadou – trebuie să vină din inimă. A 2-a, în cazul când acesta e o carte – e una citită anterior şi dacă nu te-a atins la inima la ce bun sa-o mai dai?

Recunosc, cartea a nimerit în mâinile mele întîmplător. Şi totul pentru ca cadoul întârzia sa fie oferit. Am fost ghidat de pura curiozitate să văd despre ce este totuşi romanul. Greşit. Din moment ce începi lectura cărţii, nici nu observi cum treci peste suta de pagini. Iar acesta, probabil e un semn ca eşti într-adevăr prins și cartea e chiar bună.

Deci, pentru prima dată citisem o carte scrisă de o femeie, despre femei şi pentru femei. Ei bine, nu e chiar doar pentru femei, librara îmi zise ca toată Franța e nebunită după Ana Gavalda, iar tot ce apare nou scris de ea devine automat bestseller. Iar faptul ca misoginul rebel, ‘egoistul romantic’ al literaturii franceze, Frederic Beigbeder a recunoscut că “Gavalda e o scriitoare imensă pentru că  intră în mintea personajelor şi le lasă să vorbească,” m-a determinat s-o frunzăresc.

Aşa dar, o scenă pariziană destul de obișnuită – patru personaje, în aparenţă nişte rataţi, făcând parte din lumi total diferite, ajung să locuiască sub același acoperiș. Camille (o pictorița tânără, nevoită să-și câștige existenţa făcând noaptea curat în birouri), Frank (un bucătar țâfnos, dar cu inimă de aur), Philibert (modelul intelectualului complexat și neândemânatic), Paullet (o bunicuță în amurgul vieții, în căutarea amintirilor).

Ajung să vadă partea plină a paharului, să-și schimbe viziunea asupra prezentului, învățând lucruri și emoții noi, să-și descopere frumusețea interioara, ampificând-o pe parcursul romanului.

Nu voi da mai multe detalii, vă las sa le descoperiți singuri, pentru că fiecare din aceste personaje sunt, de fapt o parte din noi.

Scrisă cu un umor francez și inteligenţă gingaşă,  este o lectură de o magie ușoară – dialoguri obișnuite și fără multe descrieri, dar care ajung în final să-ți  “acopere inima cu ceva”, vorba lui Stănescu.

“Împreună” e o poveste universală despre prietenie, toleranţă, încredere și dragoste.

Mai jos, ca de obicei găsiți niște fragmente. Cireașa de pe tort cel puţin pentru mine, va fi probabil ecranizarea cărții în regia lui Claude Berri, cu fermecătoarea  Audrey Tautou, film pe care am de gând să-l văd în viitorul apropiat.

Până atunci, lectură plăcută!

“Uneori o înjurătură zdravănă face mai mult ca un discurs.”

“Se gândea la teoria aceea obscură care zice că atunci când te scufunzi, nu poți sa faci nimic pentru a te salva; trebuie mai întâi s-ajungi la fund și abia apoi, printr-un zvâcnet salvator, poți urca din nou la suprafață… Bine. Asta e fundul, nu?

“Cu cât elementele folosite sunt mai pure, cu-atât opera este mai pură. În pictură există două modalități de exprimare: forma și culoarea. Cu cât culorile sunt mai pure, cu atât mai pură e frumusețea operei.”

“Vocea e cel mai frumos dintre toate instrumentele, cel mai emoționant… Nici cel mai mare virtuoz din lume nu va putea vreodată să redea măcar o zecime din emoția  pe care ți-o trezește în suflet o voce frumoasa… E părticica de divin din noi… E ceva ce înțelegem, se pare, pe măsură ce îmbătrânim…”

“Orice carte ne poate vindeca de tristețe.”

“Mi-a fost dor de tine, Camille… Dacă ai ști ce ma obosesc uneori toate geniile astea. Cu cât au mai puțin talent, cu atât sunt mai zgomotoși…”

” – N-avem decât s-o lăsăm la bagaje și o luam la întoarcere

– Asta-I buna… Ce dracu’, Philibert! Zi ceva!

–  Franck?

–  Da.

–  Eu am sase surori…

–   Şi?

–   Ți-o spun cât mai limpid cu putință: renunță. Voia femeii e voia Domnului…”

 

„- Păreați aşa de fericiți.

– Da. Tocmai. Să rămânem aşa. Să nu distrugem totul…

– Tu ai impresia că-i ca la creioanele tale? Că se tocesc când le folosești?

– Ce anume?

Sentimentele.”

„Ensemble, c’est tout” (2007)