Cea mai lungă zi de naștere din viața mea: 31 de ore. Și asta din cauza schimbărilor de fus orar într-un zbor transatlantic. Asta referitor la intrebarea unui prieten dacă imi petrec ziua de naștere “la înălțime”.
Nu fug însă de nimeni, mai ales de timp. Nici de aș putea. Acum, ca turist în propria mea țară de origine, Moldova, scurtele zile de vacanță le schimb la aeroport la un curs neavantajos – pe îmbrățișări, pe niște fotografii, kilograme în plus și amintiri. Multe amintiri, pe care va trebui să le filtrez cu timpul, ca să-mi rămână măcar acele 15% de informație. Oamenii dragi și locurile dragi ar trebui să ocupe un colțișor mai mare al creierului, totuși.
✈️
Sunt intr-un zbor spre țara unde iarna e uneori acel oaspete care stă prea mult, chinuitor, insuportabil de mult și îți invadează până la refuz drumurile, curtea, terenul de joacă, balconul, gândurile. Canada. Intr-o zi, probabil voi deszăpezi mai multe amintiri legate de ea.
Dar nu azi. Mai ales când e de aranjat gramajoară toate clipele frumoase din vacanță în colțișorul acela de creier.
Imi vine greu să-mi amintesc ce vârstă am. Nu (încă) de la scleroză, ci de la irelevanța acestui calcul mental – anul prezent minus anul de naștere. De aceea, de fiecare dată ezit când sunt întrebat de vârstă. De la un timp, mai ales după apariția copilului, trăiesc prin anii lui. Toți la un moment dat, trăim prin ei. Până cresc și își iau și ei, la fel cum noi odată, zborul spre alte țări.
Iar noi la rândul nostru, vom rămâne ca și părinții noștri, prin aeroporturi, într-o lungă, chinuitoare, insuportabilă așteptare a revederii. Cât o iarnă canadiană. 
Jurnal A. 