Dincolo de Eurovision.

Când inima nebuna îți saltă în piept, de auzi turațiile ei țiuind în urechi. Iar luminile sunt schimbate și aștepți să urci pe scenă, pentru că e rândul tău. Și din toată agitația din sală nu înțelegi mai nimic. Nici semnele sunetistului și a organizatorului care gesticulează ceva. Probabil explicând că e timpul tău să urci pe scenă. Și înțelegi că ești outsider în tot acest concurs și că în pofida tuturor legităților show-bizzului ai ajuns în finală. Și că există favoriți, care te-ar rupe în bucăți dacă te-ai băga în fața lor. Când simți tensiunea asta de după zâmbete și chipuri, care-ți urează succes, deși știu că nu ai ce caută printre ei. Urci pe scenă, pentru că e timpul tău și pentru că în câteva clipe o jumătate de țară te va vedea live la televizor. Și știi că băieții din trupa ta își fac griji pentru tine. Pentru că vocea ta ar putea să tremure mai tare decât strunele chitărilor lor. Și rămân secunde până la începerea piesei.

Atunci distingi pe cineva dintre public. Cineva îți face din mână. Și știi că acel cineva are de 47 de ori mai mari emoții pentru tine. Și brusc realizezi, că totul e mult mai simplu decât pare. Mult mai ușor. Mult mai puțin important în comparație cu fiecare bătaie a inimii ei. Atunci devii liber. Nu mai ești prizonierul fricii tale. Și nu mai contează nici rezultatul concursului. Teama dispare de la sine și descoperi cel mai sincer, cel mai adevărat sentiment în fața microfonului. Zborul.

20140315-191135.jpg

Reclame

Măr pe lună. Minus un vis.

Știu că undeva în mine stă ascunsă toată muzica omenirii. Absolut toată. De la primitivele urlete ale neanderthalienilor la cele mai învolburate acorduri jazz. Sunete, împletite genetic și aranjate printre mitocondrii. Muzica pura a hematiilor ce se lovesc nebune de pereții arterelor. Îngrămădită sub aortă și amestecată printre neuroni, ea e mereu în mine. Ca de altfel, în fiecare dintre noi. Cât creștem o învățăm, o deslușim, ne obișnuim cu ea, o acceptăm în final și o dăm uitării. Sau o renaștem în lungi travalii de creație.

Prima mea chitară nu era cine știe ce. Nici corzile nu erau atât de bune, când pe vremea liceului am început să leg neghiob primele acorduri. Chitara, pe care o luam de la tata și o purtam într-o husă verde ruptă, acum e pierdută în timp. Nu și unele fragmente muzicale, pe care tot ea m-a ajutat să le aștern pe versuri.

La liceu, mi-am promis că voi scoate un CD. Un vis îndepărtat și naiv al unui adolescent miop. Mi-am promis însă că voi munci pentru a-l realiza. Indiferent când și unde. M-am încăpăținat să-l duc până la capăt, în sfârșit împlinindu-l cu ajutorul băieților din trupa noastră – Paralela 47.

Mulți mă întreabă despre denumirea CD-ului. De unde până unde „Măr pe Lună” ?

E o metaforă. Un vis aparent imposibil, dar ușor de realizat. Dacă am reuși să privim altfel lucrurile, din alt unghi, cu alți ochi, cu alte emoții – am vedea ca totul e posibil. Fiecare dintre noi își leagă sufletul de realizarea acestor visuri. Amânăm însă înfăptuirea lor de pe o zi pe alta, așteptând ceva sau găsind scuze. Așteptăm maturizarea visului sau maturizarea noastră, probabil.

Cel mai iubit dintre acestea îl purtam în adâncimea ființei, ferit de lume și de clipa împlinirii.

Să vezi un răsărit de pe Everest? Să sari cu parașuta? Să faci diving? Să zbori cu balonul cu aer cald? Să participi la maratonul din New York? Să-ți faci un tatuaj pe umăr? Să înveți în sfârșit să dansezi tangoul din filmul „Parfum de femeie”? Forma lui este diferită, substanța e aceeași.

Absolut totul e în mâinile noastre. Trăind cu frica schimbărilor, conservându-ne în zona confortului și clădindu-ne cu grijă cimitirul viselor, vom realiza într-o bună zi că ne-am trăit, fără a ne împlini, ne-am uscat fără a da roade, ca un pom sterp.

Știu că pe lună nu cresc mere. Dar mai știu alta – cum miroseau merele în grădina bunicilor mei. Și cum încremenisem când într-o seară o luna mare și coaptă, cât un fruct ispititor, mi-a zâmbit printre ramurile de măr.

Vă invit cu drag la lansarea CD-ului nostru – miercuri, 27 martie, 19.30, Teatrul „Eugen Ionesco”, la un concert împreună cu Direcţia 5. Intrarea este liberă.

mar2

Eurovizionul se amână.

In loc de intro, ca la orice piesa de altfel. Aceasta postare nu are nici o tenta analitica profesionista, nici un repros si nici un gram de frustrare.

Intr-un concert, spectacol, festival cel care iese in scena trebuie sa invete doua reguli de aur: prima  – in fata peretilor sufletului tau, mai sunt si alti pereti – ai publicului, poate mult mai duri si de nepatruns decat ai tai. A 2-a – invata-te sa pasesti mai intai dincolo de tine, pentru a razbate prin zidurile celor ce se afla in afara scenei.

Am gustat din finala nationala a Eurovizionului. Am avut asteptari? Da, desi de cu totul alta natura lotereica. Speram sa ajunga mesajul nostru, cum spera cu siguranta orice artist din scena. Nu tinteam spre Baku, tinteam spre inimile celor care dincolo de acest perete invizibil bateau asincron. Pentru ca intr-un fel, probabil eram un soi de intrusi, outsideri de departe, care indraznise  sa cante in limba romana, care nu stralucesc la nivel vocal si care nu prea stiu sa dea din muschii fesieri asa cum cere legea show-bizului, care nu investisera in decor si nu starnise scandaluri in afara concursului.

Orice artist, aflat in mijlocul scenei poate simti ostilitatea publicului. E firesc si natural, pentru ca trebuie sa demonstreze spectatorului  ca anume el si nu cel din sala isi merita locusorul la microfon.  Aceasta ostilitate este prezenta atat timp, cat nu va fi capabil sa-si dirijeze emotiile si sa reuseasca sa dezlege urechile celor din sala.

Bateau palmele, auzeam vocile de incurajare inainte si dupa show. Camerele de luat vederi fugeau de ici-colo. Publicul s-a dezghetat la prima flacara.  Simteam ca trecusem dincolo de scena. Reactionau. Aplaudau. Zambeau.

Zambisem si eu, cand vazusem notele de pe tabela de marcaj, inclusiv a celor din juriu:  locul 15. Mi-am dat seama atunci, ca ceva imi scapase. Ceva inexplicabil de simplu. Inca o regula?  Regula #3 : „Nu trebuie sa vrei sa placi publicului, trebuie sa-ti placa de tine asa cum esti.”

Ma gandisem la inutilitatea costumelor bizare, la pregatirile lungi, la micile asteptari si la marile sperante. Nu-mi placuse de mine atunci. Si asta e, probabil lectia cea mai importanta invatata dupa Eurovision – sa stii exact cum nu vrei sa fii.

Iar restul vine de la sine, orice ar zice altii, vorba lui Nicu Tarna – “e lumea mai rea sau mai buna, sa nu ne-ntristeze deloc. ce are de zis las’ sa spuna.”

PS: Eurovizionul se amana, venim fara stire. (de aceasta data)

*ARDE

I

Pe rosu treci

Si nu cedezi la neuroni,

Accelerezi,

Ai grija sa nu ne adormi.

Ma ametesti

Pe buze ti-a ramas venin,

Nu te mai prind, nu ma abtin, la un suspin iau foc.

 

RF:

Arde!

De vina – tu, de vina – ea.

Rupe!

Salveaza tot ce poti salva.

Arde!

Aprinde noapte-n viata ta

Rupe!

Doar asa mai poti schimba.

 

II

Iar depasesti

Viteze supersonice,

Prioritati ai

Si semne lasi platonice.

Stii ce-mi doresc?

Natura ta salbatica

Nu vreau s-astept, nu pot sa cred, nu vreau sa iert!

// Inspir, expir. Mai poti schimba, da? Da!

„Dupa Noi” / Paralela 47

AUDIO : „Dupa Noi” – Paralela 47

I

Se ascund-n  mine noptile de ieri

Te atinge luna, fara sa mai ceri

intreaba-ma. “Intreb!”

Nu ne-aude nimeni

Zero Univers

RF

Dupa noi doi

Timpul piere

Dupa noi

Trecem paralel.

Dupa noi doi

Luni de fiere

Dupa noi

Nimic nu e la fel

II

Se dizolva-n tine linistea de ieri

Ne inghite luna, fara sa mai speri

asulta-ma. „ascult.”

Nu ne vede nimeni

Suntem pe contrasens.

foto: Anna Godzina