„Eseu despre orbire” | Jose Saramago

O carte tulburătoare.

Asta e cea mai potrivită caracterizare a romanului “Eseu despre orbire” de Jose Saramago. Recunosc mi-a trebuit ceva timp să-mi revin. Asta se întâmplă după ce dai de cărți profunde, incomode, revoltătoare,  care într-un fel sau altul îți zdruncină imaginația.

E o istorie despre o epidemie de orbire, o formă neobișnuită – una albă, nedureroasă, spontană, imprevizibilă, ca o „mare lăptoasă” care-ţi inundă retina. Rând pe rând e afectată populația unui oraș,  oamenii sunt puși la zid – un zid alb al neputinței  groazei, disperării, foamei și în final al degradării umane. O singură femeie, din motive necunoscute rămâne neatinsă de epidemie.

De-a lungul cărții autorul analizează societatea ajunsă la limită, deznoadă firele ascunse ale psihologiei umane. Într-un stil specific, prin fraze lungi și semne de punctuație lipsă – lasă loc interpretărilor. 

Ceea ce m-a surprins e că eroii cărții, orașele, străzile nu au nume. E o istorie apocaliptică atât de plauzibilă, încât iți vine să verifici pulsul propriei degradări.  Până unde ai merge dacă ai orbi? Cum ți-ai înăbuși instinctele, foamea? De ce ai fi în stare?

Treptat din cititor, din simplu observator devii un personaj al lucrării. Misiunea ta e să vezi dacă ai putea face față provocărilor teribile.

Vă invit și pe voi în aceasta lume sumbră a romanului. Neliniștită, dezorganizată, animalică, urât mirositoare, disperată și practic condamnată la piere. Şi asta pentru a percepe mai bine, pentru o înțelegere mai clară a celeilalte lumi în care trăim și pe care din fericire, o putem vedea – cea reală.

E o carte incurabil de bună, o infuzie de realitate pentru orice societate bolnavă.

❖

“Omul începe prin a ceda în lucrurile mărunte şi sfârșește pierzând tot sensul vieții.”

“ Încă nu s-a născut ființa umană lipsită de acea piele secundă pe care o numim egoism, mult mai dură decât cealaltă, care din te miri ce sângerează.”

“…Visau că sunt pietre, și nimeni nu ignora cât de adânc le e somnul, o simplă plimbare prin câmp o demonstrează, acolo dorm, pe jumătate îngropate, așteptând nu se știe ce trezire.”

“ Nu poți ști niciodată dinainte de ce sunt oamenii capabili, e nevoie sa aștepți, să lași timpul să lucreze, timpul e cel care poruncește, timpul e partenerul care joacă de cealaltă parte a mesei, şi are în mână toate cărțile din pachet.”

“Vreţi să spuneți că avem prea multe cuvinte? Vreau să spun că avem prea puține sentimente. Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă. Aşa că le-am pierdut.”

“Bucuria şi durerea nu sunt ca uleiul şi apa, ele există simultan.”

“Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare, de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în așteptare.”