” Atatea cuvinte se pierd. Ies din gura si se dezumfla, pribegind fara rost, pana ce le sufla vantul in sant, ca pe niste frunze moarte. ” (Nicole Krauss)
Uneori, oricat de plastic in ale vorbirii si citit n-ai fi, nu ai cum sa definesti stari sau emotii ce-ti tulbura fiinta intreaga. Nu ai cum sa le dai literelor tale amestecate un invelis caldut, pluristratificat, comod astfel incat lasandu-ti gura sa nasca aceste vibratii, sa simti ca ele ating anume acele corzi pe care degetele sufletului tau le impetesc intr-un acord, o nota. Sa te simti inteles. Suficient de bine inteles.
Pentru ca n-ai cum explica inexplicabilul asa cum n-ai cum atinge intangibilul.
– Vrei sa vorbim? De ce sa vorbim? Ce sa vorbim?
– Te iubesc.
Cuvintele sunt pasarile mintii, ce au uneori de strabatut in ocean imens, aspru, nordic, de nesuferit si asta chiar daca te afli la distanta unui metru de urecheile care, aparent le prind pe-acestea.
Unde ce pier fara a fi culese din plasele timpanilor. Fara a fi prelucrate de uzina fruntii.
Ca niste frunze de toamna cad la picioarele tale. Neputincios le aduni gramajoara si le bagi in buzunarul de la blugi.
Le aduni si-ti promiti sa nu le mai scoti niciodata. Pentru ca altadata nu mai vrei sa vina. Altadata le vei spune mecanic, public, ordinar, fara stinghereala, fara paroxism. Altadata e mult prea departe. E dincolo de acum, de azi, de aici.
Dincolo de cuvinte sunt taceri.
Taceri, mult prea clare decat acele doua cuvinte ciudate.
Cuvinte, pe care nu le vei intelege nici-o-da-ta.
Cuvinte, pe care le poti simti doar.
≈≈≈≈≈≈≈≈
you don’t have to speak – i feel.”
Jurnal A. 