„Oceanografie” | Mircea Eliade

oceanografie„Oceanografie” e pur și simplu o comoară. Valorificarea ei însă, depinde în primul rând de cât de atent eşti pentru a o descoperi. Cât de perseverent eşti în căutările tale. Şi nu numai concluziile sunt diamantele lucrării, ci şi însemnările pe care le faci în drum spre ele.

Colecţia de eseuri, apărută în 1934 este actuală şi azi. Abordează o sumedenie de subiecte – de la sinceritate, prietenie, timp, fericire şi miracol la ridicol, femei superioare, autenticitate, sex, tinereţe şi moarte.

După părerea mea este una dintre cele mai persoanele, cele mai sincere cărţi ale lui Mircea Eliade. Nu are o structură, o organizare clară. Nici nu pretinde la ea. Subiectele se succed aleator, fiecare eseu însă îţi rezervă dreptul la un time-out. Şi e inutil să parcurgi cartea fără astfel de pauze, de cugetare, de digerare a gândurilor expuse.

O citeşti atent, o reciteşti şi mai atent. Te apropie şi te îndepărtează, ca o maree. O lași pentru o vreme pentru a medita asupra celor citite. Apoi te ademeneşte iarăşi. Autorul te îndeamnă să-i continui şirul gândurilor, să te aventurezi în cartografierea reperelor general umane. E o înşiruire de adevăruri, crude, calde, asemeni bucăţilor de carne proaspătă de pe masa măcelarului.

Eliade scrie că sunt mai multe specii de cititori. Oameni care reţin conţinutul, descoperă în materia cărţii „obiecte pe care le pot iubi, în jurul cărora pot reflecta, cu care pot face cultură sau artă”. Şi mai sunt cei care „asimilează atât de personal materia cărţii, încât nu o mai memorizează, nu reţin nici amănunte, nici scheme generale. Îşi amintesc de carte ca de o melodie, păstrează numai starea sufletească provocată sau precipitată de lectură”.

Mie mi-a dat stări. Şi melodii. Şi repere.
E una din cărţile cu cele mai multe însemnări din biblioteca mea. De aceia vă o recomand cu drag, alături de celelalte cărţi ale lui Mircea Eliade, pe care le veţi găsi şi pe besteseller.md.

▼▼▼

„Lucrurile pe care le spui prea des și prea sincer le uiți repede”.

“Nimic nu e bine corelat în lumea aceasta, nimic nu e armonizat. Gândiţi-vă cât timp pierdeţi cu oameni care nu vă înţeleg, câtă afecţiune risipiţi pentru oameni care nu simt, iar pentru acei foarte puţini care vă sunt adevăraţi fraţi, nu găsiţi decât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe goale. Tot ce e mai bun în noi dăm oamenilor care nu au ce face cu darurile noastre.”

Fericirea este o stare fluidă, la care nu ajungem prin grade; nu urcăm spre ea, nu o cucerim, nu o mărim. Ea este, pur și simplu.”

„Nu știu care este cea dintâi datorie a omului. Dar una din datoriile lui inevitabile este de a fi prezent, de a coincide cu viața.”

“Cereţi unui tânăr să scrie o carte asupra vieţii şi vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât ştie de multe şi atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân cel mult douăzeci.”

„E surprinzător cum lucrurile cele mai puțin însemnate, cele mai puțin solemne şi cele care evita cât mai net eternitatea au șanse să trăiască cel mai mult.”

„A trăi în prezent înseamnă a lua contact, direct și intim, cu forțele nerealizate, neformulate: a trai istoria care se face, nu istoria care se consumă. „

„Nenorocirea nu e că nu există un adevăr, ci că există mai multe. Cu cât înaintezi în viață, înțelegi că foarte mulți oameni au ajuns la adevăr și că foarte mulți au dreptate. Este aproape un destin, acesta, ca toată lumea să aibă dreptate.”

„Dă-mi voie să-ți spun că unul care își iubește atât de sincer meseria și gândul are dreptul, are datoria să și-o urască de moarte câteodată.”

Specia nu se schimbă. Specia a încercat s-o schimbe Iisus. Și victoria Lui este încă taină pentru mintea noastră; căci dacă a izbutit să schimbe sau nu specia omenească n-o putem ști decât după moarte.”

„Adunăm o viață întreagă asemenea adevăruri, și ceea ce e deprimant este că fiecare dintre noi are dreptate susținându-le și promovându-le. Tragedia nu este în îndoială, căci aproape nu mai ai de ce să te îndoiești în această inflație de adevăruri inutile; tragedia este în violența pe care o exercită asemenea adevăruri asupra conștiinței și neputința noastră de a le ordona, de a le cosmiza.”

„Cu cât ești mai obiectiv, cu atât ești mai trecător, mai muritor. Subiectivitatea, voință personală, elanul temperamental – numai acestea sunt păstrate în istorie.”

„Important și vital este nu să desprinzi adevărul, ci să-l legi de viața ta, să-l integrezi în tine. Să găsești un adevăr nu înseamnă nimic ; să poți dispune de el poate însemna ceva.”

„Nu judeca un om după prietenii pe care îi are, ci după tovărășiile pe care le caută, după fleacurile pe care le vorbește în anumite ceasuri de panică.”

Moartea este un lucru care se învață. La început, nu înțelegi nimic, după cum nu înțelegi nici din viață. Își are o gramatică a ei, un dicționar al ei. „

„Nu-ți complica viața încercând să fii tu însuți cu toată lumea. Sunt oameni cărora nu le place și nu le convine să fii tu însuți.”

„Un om cu cât este mai tare, cu atât are mai puțină nevoie de el. Tăria nu se măsoară prin raporturile dintre om și lume, ci dintre om și el însuși. […] Cu cât renunți mai mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor tale – cu atât ești mai plin pe dinăuntru, ești mai concret și mai viu.”

Fericirea ajunge concretă – stare, expiriență – numai atunci când dorința care o precedă este îndreptată către altul.”

„A te vrea deasupra celorlalți, a te dori deosebit până la nuanțe, a fi însetat de recunoașterea unanimă a acestei duversități – e semn de mediocritate, de inconștență și dezastruoasă mediocritate. „

„Nu poți stăpâni decât acele lucruri la care ai renunțat, de care te-ai liberat, nu prin detașare de ele însele, ci prin detașare de dorința fructelor lor.”

„Se spune: a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide de tot. Exact; dar criteriul acestei sincerități îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Ești considerat sincer nu „când nu ascunzi nimic” celuilalt – ci când nu ascunzi ceea ce așteaptă de la tine să nu ascunzi.”

„Sunt oameni care spun trei cuvinte pe ceas și-ți dau totuși impresia că au spus tot ce aveau pe suflet. Alții vorbesc mereu – și nu ajung niciodată familiari, niciodată nu comunică acele intimități care definesc omul, și miracolul, și taina.”

„Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atîţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atîta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.”

Reclame

O viaţă ca-n filme.

„Viața e ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să faci alte planuri.”  John Lennon

Aproape niciodată nu trăim în prezent. În mare parte gândurile ne sunt mult prea departe de clipa actuală, de punctul zero al timpului concret. Ni-l consumăm acest timp, acest prezent, îndepărtându-l involuntar ba spre viitor, ba spre trecut. Nu există o sincronizare constantă a percepției individuale a timpului și a trecerii lui reale, obiective, universale. Suntem sortiți să oscilăm între aceste două direcții, asemenea unui balon zburător, ancorat de pielea pământului.

Rar conștientizăm acest proces al trecerii timpului. Rar, foarte rar putem percepe prezentul ca pe ceva definit, separat, un stop-cadru al unei pelicule de cinema. În mare parte prezentul ni se scurge printre degete și adunat grămăjoară secundă cu secundă, minut cu minut, lasă amprente pe sufletul și, evident pe cărnea noastră efemeră.

***

Eliade scria că ne creăm propriul nostru film – o percepere diferită a realității. Apoi, în mod continuu suprapunem acest film peste imaginea adevărată a lucrurilor. Astfel, ne izolam intr-un univers sintetic, individual. Puțini sunt cei care pot opri filmul, sfărâma acest univers și rupe legăturile imaginare spre viitor și spre trecut. Iar acei, care totuși reușesc să o facă, să trăiască în prezent, se pot trezi într-o singurătate înspăimântătoare.

Ai nevoie de curaj, de voință, de caracter ca să poț stăpâni timpul. Să-l percepi nu ca pe un fapt împlinit si nici ca pe o proiecție de viitor, ci ca pe ceva concret care ţi se întâmplă acum, în chiar această clipă. Să poți fi atent, cu adevărat atent la lucrurile, emoțiile care te domină sau dimpotrivă – te amorțesc. Să te poți minuna continuu de fiecare clipa trăită, care inevitabil vine să o substituie pe precedenta.

Îți mai trebuie curaj să conștientizezi din timp că trupul tau, mândru, zvelt, semeț nu e decât un imperiu de celulule într-o ascensiune si cadere continuă, regenerare și degradare continuă și că într-o bună zi acest echilibru va fi tulburat de genele tale obosite. Și te vei mișca, vei respira, vei cuceri continentele mai lent și cu mai multă vărsare de energie. Vei îmbătrâni apoi, fără a pricepe clar când ți-ai risipit viața. Unde ai ratat și pe ce ți-ai irosit prezentul.

***

În aceasta visare spre viitor sau trecut, viața ni se petrece pur și simplu. Ca un film bun, extraordinar de bun, care merită toate statuietele Oscar și toate aplauzele publicului imaginar. Dar care cu aceiași ușurință poate rata absolut toate premiile, toate bucuriile și toate fericirile veritabile ale vieţii.

20131120-130306.jpg
Sursa poză: thenerdpocalypse.com

1.

Candva cartea a fost pentru mine parinte, mentor si prieten. acuma, e ca o veche iubire la care revin tot mai rar si mai rar. incet, dar sigur, renunt si la scriitorii preferati. de fapt e doar unul. mereu zic: „e doar unul, deocamdata„, insa stiu ca e pentru totdeauna. am hotarat insa sa nu-i mai citesc cartile, desi mai are cateva care ar putea sa ma intereseze. pur si simplu ma lepad. ma lepad de Eliade.

***
Relatia mea cu el a fost una fireasca (mie); il iubeam si il detestam in acelasi timp. aveam senzatia ca acest Eliade s-a teloporatat in viitor, a desfacut sufletul meu de adolescenta, a tras cu ochiul si mi-a dedicat mici franturi din cartile sale. cred asta in continuare, desi toti cei care-l citesc pe Eliade, pretind la fel. ma apuca un soi de ciuda pe acesti oameni, si imi spun mereu, cu o ingamfare ce-o tin in mine, ca ei sunt departe de adevarul lui Eliade. lasa-i sa se minta, el este al meu.

***
Am riscat cu Eliade. i-am citit prea multe carti si totusi a iesit invingator. de fiecare data aveam o frica sa nu fie asta ultima carte, pentru ca finalmente toti m-au dezamagit. el este unicul scriitor care mai lasa un vid in mine ce trebuie umplut cu o carte, doua. daca am sa o fac, ma tem ca voi ajunge la suprasaturatie.

***
Ma las de Eliade pentru ca el a fost scriitorul adolescentei mele, iar eu deja sunt mare. probabil aceasta decizie este unica care imi confirma maturitatea, iar asta pentru ca numai atunci cand esti mare poti renunta constient la oameni si lucruri inca dragi. nu vreau sa mai fortez lucrurile, trebuie sa respir in voie lipsa lui Eliade, si am sa o fac multumita.

(…)

„Nuntă în Cer” / Mircea Eliade

Revin la Mircea Eliade, ori de cate ori cartile citite de alti autori imi sunt insuficiente, incapabile de a-mi potoli setea de lectura. Scrierile lui intr-adevar pot fi un izvor nesecat de trairi, o incursiune prin maruntaiele sufetului nostru, randuri iscusit aranjate in splendide analize ale elementelor chimice, inexplicabilelor forme si dimensiuni ale dragostei. Si pentru ca azi se implinesc 105 ani de la nasterea scriitorului, vin cu o recomandare de carte. Un roman, pe care la randul sau, persoana draga m-a indemnat sa-l citesc si inevitabil s-o regasesc printre randurile operei. O fraza intamplatoare, o metafora cu gust, un gest scapt, o licarire sau din contra o furtuna de emotii – toate le vedem in oglinda cartilor pe care le citim.

„Nuntă in cer”,  un roman de dragoste fascinant, despre imposibilitate comunicarii intr-un cuplu, despre incercarea disperata de a gasi implinirea sufleteasca prin intermediul femeii. Subiectul  incepe intr-o cabana, la munte, unde doi barbati intalniti la vanatoare vorbesc despre ‘marea dragoste”, care le-a schimbat definitiv cursul vietii si care in final se dovedeste a fi una si aceeasi femeie. Doua povestiri, confesiuni, aminiti depanate de cei doi tovarasi de vanatoare, figuri diferite, intruchipari distincte ale masculinitatii Andrei Mavrodin si Barbu Hasnas.

Scris in 1938, in timp ce se afla in lagarul de la Miercurea Ciuc, inchis pentru ca refuzase sa se desolidarizeze public de Miscarea legionara, romanul este o evadare o nocturna dincolo de celula, dincolo de spatiul-timp al vremurilor instabile de pe-atunci.

Nu am sa doau o sinteza literara sau o descriere a firului narativ.

Va indemn sa-l descoperiti singuri pe Eliade, caruia ii reuseste asemenea unui chirurg iscusit sa deschida carapacea sufletului si sa analizeze cu lupa toate desisurile trairilor interioare.

Mai jos am doar cateva fragmente din acest splendid roman. Lectura placuta.

 ღღღ

„Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înţeles şi prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor.”

“… orice femeie pe care o iubesc mă apasă, mă sugrumă şi, fără voia ei, mă destramă şi mă topeşte, pînă la descompunerea finală.. ”

„…m-a impresionat o foarte uşoară oboseală în priviri. Nu era oboseala zilei, nici strivirea pe care ţi-o lasă o boală lungă sau o serie de excese, ci oboseala aceea aproape ironică pe care o imprimă cu timpul inteligenţa feminină”.

“Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.” 

„Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut. Asta se întâmplă aproape tuturor bărbaţilor: să nu aibă amintiri calde, să nu mai păstreze nimic din toată magia aceea a dragostei fizice. Cred că femeile uită mai greu; trupurile lor păstrează îndelung prezenţa bărbatului pe care l-au iubit sau cunoscut cândva.  Dar se întâmplă în viaţa oricărui bărbat un miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci. Parcă ar începe un fir nou, o deşteptare în altă parte: pătrundere misterioasă, şi totuşi firească, într-un văzduh necunoscut.”

„Dar dragostea a venit mai târziu, dragostea a început de-abia după ce vraja aceea izbutise să ne izoleze şi să ne topească unul într-altul.  Pentru că, fireşte, unirea trupurilor noastre s-a pecetluit în acea clipă suspendată, când am cules-o întreagă, cuprinzându-i numai palma… Nici măcar nu o strângeam : o păstram pur şi simplu, înghiţită în palma mea…”

„Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contemplarea iubitei: să ştii cum să-i priveşti ochii. Uneori privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, şi mai grav, fac ochii opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalţ colorat…”

„Stangaciile, ca si timiditatea au un farmec discret prin surprizele pe care le provoaca, prin panica naiva care o raspandesc.”

„Unii spun că sunt femei pe care, întâlnindu-le, eşti sigur dintr-o singură privire că ascund o mare taină, reală, fără nimic bovaric în ea. Şi se mai spune, de asemenea, că sunt femei în sufletul cărora citeşti într-o singură clipă; limpezi, senine ca fundul unei ape de munte.”

„De obicei, dupa cea dintai intalnire cu o femeie, la inceputul unei legaturi, simteam aprig nevoia de a ramane cat mai repede singur, ca sa ma regasesc, sa-mi recapat luciditatea. Cred ca asta se intampla in general cu orice barbat in asemenea imprejurari. Fiecare dintre noi, descatusandu-se din farmecul celei dintai cunoasteri a femeii, isi cucereste singuratatea cu un gest brutal: fie aprinzandu-si o tigara, fie fredonand o arie sau incepand o conversatie oarecare sau pur si simplu plecand de langa ea.”

„rareori cred ca se degradeaza mai penibil un barbat ca intr-o criza absurda de gelozie. Fiecare dintre noi am cunoscut, fireste, chinuirle acestea fara sens, alimentate pana la extenuarea finala de cea mai dezlantuita si desfranata imaginatie.”

„Am avut atunci revelaţia adevăratului înţeles al strigătului : a mea – al meu ! Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni.”

„Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi. „

 „Dar cel care a cunoscut, ca mine, desavarsita integrare, unirea aceea de neinteles pentru expe­rienta si mintea omeneasca, stie ca de la un anumit nivel viata nu mai are sfarsit, ca omul moare pentru ca e singur, e despartit, despicat in doua, dar ca printr-o mare imbratisare se regaseste pe sine intr-o fiinta cosmica, autonoma si eterna…”

‎”De altfel, cred ca nicio creatie artistica nu e cu putinta intr-o stare de plenitudine si euforie. Trebuie sa simti in toata fiinta ta o lipsa, o absenta care te macina, fiindca aceasta isi cauta implinirea in actul creatiei

„Cine nu stie, de altfel, ca in dragoste nici o certitudine nu e definitiva, ca lucrul acela elementar – sentimentul ca esti iubit – trebuie necontenit verificat, caci o singura indoiala, o singura greseala surpa totul in nebunie si dezgust.

„De-abia dupa ce mi-am dat seama ca Lena nu-mi mai apartine, am inteles ca viata mea a ratat intr-un lamentabil naufragiu. Sentimentul acesta dumneata nu-l poti intui: sentimentul propriului tau naufragiu. E o descoperire pe care o faci mai tarziu in viata, in jurul varstei de 40 de ani, cand inca te mai poti pacali cu iluzia ca tineretea nu e sfarsita, ca undeva trebuie sa existe o posibilitate de scapare. Si tocmai iluzia aceasta ca ar fi timp sa faci ceva, ca sta in putinta ta sa evadezi din mizerie si desartaciune, nutreste sentimentul ratarii si al naufragiului. Daca ai fi batran, poate ca nu te-ai mai plange de hotararile destinului. Dar ti se pare ca ceva mai poate fi inca salvat, si neputinta de-a salva, paralizarea oricarei initiative, te zdrobeste…” 

“ Cu o asemenea dragoste nu te intalnesti decat o singura data in viata . cum spuneai prea bine, asta apartine intr-un anumit fel miracolului, de aceea si apare, poate , atat de intamplator, intr-o serie de evenimente cu desavarsire frivole si nesemnificative… Sta in putinta noastra sa realizam acest miracol. Dar ne dam seama prea tarziu de el, ne dam intodeauna seama prea tarziu…”

„Romanul adolescentului miop” / Mircea Eliade

Unele carti citite in timpul scolii, recunosc le-am rasfoit doar de dragul programului de studii. Nu le intelegeam cu adevarat valoarea, nu le simteam si nu ma oglindeam in ele. Programele la literatura romana sunt obligatorii, ca spoturile publicitare in timpul unui film.

Unii autori sunt umbriti de sabloanele traditionale, iar in timp pierdem orice interes legat de scriitori romani, indepartandu-ne de autentic si natural, preferand traducerile si preluarile.

L-am neglijat pe Eliade, pe vremea liceului. Mi se baga pe gat altceva, efectiv. Iar acum, cand nu mai am de pregatit temele de conversatie la franceza sau nu am de rugumat formulele interminabile la fizica, l-am redescoperit pe Eliade.

Primul sau roman, autobiografic este despre anii de liceu – un adolescentului miop – ochelarist, frustrat, complexat, urat, speriat de fete si un rebel devorator de carti. Nu este, insa un tocilar.  Neglijeaza programa scolara si materiile care nu-I plac. De aceea este luat drept incapabil si lenes de profesori si parinti si lipsit de atentie din partea fetelor. Intr-o buna zi, lucrurile se vor schimba, insista eroul. Si asta pentru ca cu ajutorul acestui prim roman, liceanul Eliade spera sa ajunga celebru, iar chinurile sale launtrice vor capata un sens final, eroic, incoronat.

Scopul real, insa al tanarului Eliade  este autocunoasterea, nu prin imitarea modelelor straine, ci prin cautarea drumurior nebatatorite, invingerea slabiciunilor, asceza, vointa, constructia personalitatii si descoperirea de sine.

Manasrda casei sale, locul unde se petrece cea mai mare parte a romanului, este plina de carti pe care le devoreaza cu un apetit animalic, aproape bolnav, aproape fizic. Aici petrece timpul cu prietenii sai, disputand scrierile autorilor preferati, analizand zbaterile adolescentei si destainuind mugurii poftelor erotice.

Mansarda e un loc de refugiului adolescentului miop, din fata lumii exteriore ostile, din fata ordinarului si trupescului. Locul unde se desfasoara luptele interioare, calirea intelectului si cristalizarea geniului viitorului romancier.

“Docotorul”, cum era numit de cercul sau de prieteni creste impreuna cu jurnalul sau, ii elibereaza gandurile si-i dezgoleste talentul indubitabil.

Un roman sincer, autentic, naiv si contradictoriu, ca sentimentele unui licean. Aproape aceleasi emotii pe care le traisem pe vremea adolescentei mele la fel de miope. Mai jos sunt doar cateva fragmente, in care, probabil, m-am regasit.

≈≈≈≈≈≈≈≈

Amintirile sunt icoanele timpului pierdut.”

“Trebuie să mă cunosc. Trebuie să ştiu odată sigur cine sunt şi ce vreau. Am amânat mereu lucrul acesta, pentru că mi-era teamă. Mi-era teamă că nu voi izbuti să-mi luminez sufletul sau că lumina ce va aluneca asupra-i să nu mă îndurereze. Eu mi-am închipuit anumite lucruri despre mine însumi. Ce se va întâmpla dacă acestea nu există aievea? Dacă ele n-au fost decât o părere?”

“Dar e atât de dureros şi greu să nu crezi în fericire. Pentru cei mulţi, fericirea ajunge chiar un sens dat existenţei. Cu atât mai rău pentru ei. Fericirea nu poate fi cunoscută, valorificată şi stăpânită decât după ce te-ai îndoit de ea.”

“Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroase, şi lăsat iar în suflet, şi iară înălţat. Şi nu ştiu nimic altceva, şi nimic nu înţeleg.”

“Am plâns. Când am pus cartea pe raft, am râs. Am râs de mine. Încă mai sunt sensibil şi visător.”

“Dacă sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-aş putea cunoaşte pe cel adevărat?”

“Cărţile te silesc să-ţi pierzi inteligent timpul. Şi, totuşi, această pierdere inteligentă nu e mai puţin absurdă, prin faptul că te consumă şi te înstreinează.”

“În prudenţă stă fericirea.”

“Am ieşit din mine ca să păşesc mai departe.”

“Eu stiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic incerc sa ma ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru ca, altminteri, n-asi fi acum intristat. N-am nici un motiv sa fiu intristat.”

‘Voiam sa par linistit, ca sa nu se spuna ca invidiez pe cei cativa neghiobi incoronati. Dar, inconjurandu-ma premiantii, simteam ca imi slabesc puterile. Uram pe acei adolescenti cu fruntile inguste, inculti si impersonali, care isi invata lectiile, se duc la cinematograf si se masturbeaza in fiecare noapte.’

“E foarte usor sa spui: “ Cunoaste-te pe tine insuti!”  Dar as vrea sa-l stiu pe acela care a priceput ceva cand a incercat sa se cunoasca pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge ceea ce e firesc in sufletul meu de ceea ce nu exista decat prin imaginatie”.

“Dar, in toamnele reci si umede, cat sunt de fericit in singuratate…Privesc in jarul sobei de zid si gandesc: poate, la toamna, nu voi mai privi singur jaratecul si nu voi mai asculta singur vantul… Apoi rad si imi spun: de cate toamne nu gandesc acelasi lucru?… Dar parca eu nu stiu ca atunci cand musc buzele ca sa nu plang si imi sterg lacrimile in fata jarulu, pe furis, mangaindu-l cu dorurile mele?…”

Sufletul meu e aspru. Vointa mea e absurda, dar e o vointa trainica, formidabila, care apasa si inabusa totul in calea sa. […] Hotarat ca o stanca, incruntat, cu ochii inclestati de tinta, cu buzele strivite de furie, cu pumnii stransi gata de a se pravali si a-mi indurera carnea. Asa trebuie sa fiu eu. Pentru ca asa vreau eu, […] singurul mascul in turma de adolescenti slabanogi.”

“ Trebuie sa lupt mereu, trebuie sa ma apar impotriva sufletului meu, pe care nu-l cunosc si care mi se dezvaluie la rastimpuri, contradictoriu. Niciodata nu mi-am gasit sufletul acelasi. In fiecare zi, altul.”

“ Amandoi, in adancurile sufletelor noastre, suntem authentic sentimentali. Amandoi intelegem aceasta. Si – cunoscand rana – ne straduim sa o ascundem.”

“Copilarie inveninata de furie ascunsa, de invidie pe cei cu chip frumos, de ura pe cei bogati si puternici, si fericiti. Adolescenta chinuita de miopie si de obsesii cerebrale, roasa de nebunesti ambitii, biciuita de neputinta, consumata in plans, pe care nu l-a auzit nimeni si nu l-a banuit nimeni, si nu l-a mangaiat nimeni.’

“ M-au lasat sa pasesc inainte, singur. Unii ma privesc cu neincredere. Si eu m-am inchis tot mai mult in mine. Si n-am gasit nici un suflet prieten, prieten cu adevarat. Dar aceasta nu trebuie sa ma indurereze. Eu am sa raman mereu tot mai singur. Nu e bine asa? Si nu am vrut chiar eu aceasta?”

“ Ceasurile triste sunt trecatoare. Le indepartez cu vointa sau le indeparteaza viata din mine. Simt clocotind in vine, in piept, la tample, viata. O viata pe care nici unul dintre tovarasii mei nu o simte. O viata care creste si se tulbura, si spumega, si se infierbanta, si creste, si ameninta, si zguduie temeliile fapturii mele.”

“ simt ca imi lipseste ceva adanc, masiv, sigur, intim – cu care sa ma contopesc – de ani. Acum, asi fi avut un tovaras. Dar ma aflu singur, sub arsita unor indoieli ce-mi sfasie sufletul si-mi imprastie vrerile.”

“mi-era teama de ea, si o doream. Surprinzandu-ma dorind-o, eram umilit, ma mustram, ma insultam. Treceau cateva ceasuri si iar ma descopeream asteptand-o.”

“celor care n-au indurate niciodata lupta pentru implinirea unei absurditati li se pare nebunie orice le depaseste slabiciunea si mediocritatea”

o femeie, oricat ar fi de superioara, daca nu se ataseaza de o constiinta masculine cu care sa comunice, luand si daruind, piere. Mediocritatea biruieste intotdeauna asupra unei femei singure.”

casnicia e cel mai perfect fapt omenesc, cand e concretizarea permanenta si vie a unei fericiri etice. Si e cel mai dezgustator cand se infaptuieste prin lasitatea unuia dintre soti.”

“ Am cel mai sincer dispret pentru amant, care culege resturile ( a fost altul inainte lui, nu?…) si profita de inexperiența sexuala a sotului, sarman functionar grabit sa adoarma dupa o singura si pripita imbratisare…Am acelasi dispret pentru sot, care-si cauta sotie ca sa poata avea un apartament luxos, mancare calda si copii. Oameni care nu tresar rostind: acesta e copilul meu…”

“ Nu mă înspăimîntă nimic. Viața ma ațîță ca o primavară perversă. Nu voi lăsa sa scape nimic din cele ce mi-a făgăduit. In fiecare dimineață, voi renaște. In fiecare noapte, mă voi dărui…”